Statul: de drept, de drepți și degeaba
Când dorește să vadă unde se află și încotro se îndreaptă Asia, America (administrații politice, analiști politici, oameni de afaceri, organizații neguvernamentale și non-profit, universitari, jurnaliști etc.) privește frecvent și comparativ la India și China. Numitorul comun este factorul demografic – populații imense. Diferențele specifice sunt determinate de modele istorice foarte diferite: în India, democrația a prins rădăcini; în China, regimurile autoritare nu constituie simple „accidente de parcurs” istoric.
Constantul progres economic de care se arată capabilă China ultimului deceniu reaprinde o dezbatere pe care o anunța, în urmă cu peste un deceniu, Fareed Zakharia. El atrăgea atenția că democrațiile neliberale (The Rise of Illiberal Democracy), dar capabile de performanțe economice, vor fi acceptate chiar și acolo unde, până acum două decenii, lipsa lor de respect pentru drepturile omului le transformase într-un fel de paria internaționale.
Câțiva ani mai târziu, 2002, Steven Levitsky (Harvard) și Lucan A. Way (Toronto) publicau The Rise of Authoritarian Regimes și Competitive Authoritarianism – The Emergence and Dynamics of Hybrid Regimes in the Post Cold War Era. Se analizau locuri unde un regim autoritar acceptă niște supape prin care opoziția își poate spune cuvântul, proces în urma căruia oameni ai regimului își pot pierde funcțiile și, cine știe, într-o bună zi chiar și regimul se poate trezi pierzând niște alegeri.
Apărută la Stanford University Press, în martie acest an, cartea Teresei Wright Accepting Authoritarianism: State-Society Relations in China’s Reform Era face obiectul multor discuții sau devine un termen de referință în multe analize comparative dedicate binomului India-China. De curând, Fundația Națională pentru Democrație (National Endowment for Democracy) a organizat o dezbatere intitulată China, India și viitorul democrației (China, India, and the Future of Democracy).
Paneliști pe măsura temei – Francis Fukuyama (Stanford), Sumit Ganguly (Bloomington), Bruce Gilley (Portland), Andrew Nathan (Columbia University), Larry Diamond (Stanford) și Marc F. Plattner (International Forum for Democratic Studies, co-editor, Journal of Democracy). Pentru paneliști consensul l-a constituit faptul că India ilustrează ce se înțelege printr-un stat de drept (Rule of Law), iar China – un regim politic autoritar. Diferențele de opinie s-au înregistrat cu privire la viitorul democrației în cele două țări. Mai mult – a revenit ideea că, la urma urmelor, atâta vreme cât economic o țară este stabilă, ba mai face și progrese în domeniul social, mulți dintre cetățenii ei își pun din ce în ce mai rar întrebări precum: „Dar, cu democrația cum rămâne? Despre drepturile omului când mai discutăm? Unde este dreptul meu la liberă exprimare?”
Ca în cazul multor altor analize de acest fel, și comparația India-China invită la o puzderie de false întrebări. Iată una dintre ele: ar da indienii democrația lor haotică pe o structură autoritară, dar cu stabile progrese economice? Întrebarea este fundamental falsă fiindcă, indiferent de cum se uită restul lumii la ele, India nu se uită la China și China nu se uită la India spre a împrumuta una de la cealaltă un anume model. Nici dacă vor, nu pot. Social, India este foarte eterogenă, China – mult mai omogenă. Instituțiile lucrează diferit în contexte diferite.
Același lucru se poate spune și despre influența pe plan internațional a celor două țări. Evident că evoluțiile din China și India sunt urmărite cu foarte mare atenție, dar asta nu înseamnă, neapărat, că ele și influențează foarte mult pe alții. În fapt, India și China nu se arată interesate în a exporta influență. Modelul sovietic nu mai există. India se arată chiar mai dezinteresată decât China în privința evoluțiilor din proximități arzătoare. Considerând că, în asemenea analize comparative, India reprezintă statul de drept și China statul politic autoritar, nu sunt puțini cei care cred că India nu e un bun ambasador al democrației.
Ce văd ceilalți? Factorul demografic rămâne comun, dar ridică celor două țări probleme diferite. China se confruntă cu un număr imens de bătrâni și politica acelui doar un copil pe familie o pune în pericol de a se vedea, în curând, depășită demografic de India. În schimb, India se confruntă cu un număr imens de tineri fără perspectiva unui loc de muncă. Dintre cele două țări, care va avea de rezolvat (și cum?) probleme sociale mai dificile?
În China, populația rurală pare să accepte standardele de trai mai mici decât cele ale populației urbane. În India, eradicare sărăciei rurale a eșuat. În China, disparitățile
economice din mediul urban sunt mai ușor acceptate, existând reacția că, da, dacă celălalt doarme mai puțin, muncește mai mult și câștigă mai bine, asta e. În India, aceleași disparități sunt, pare-se, suportate mai greu. Numărul mașinilor obscen de scumpe (Lamborghini a fost citată) făcându-și cu greu loc printre coloanele de flămânzi taie unora apetitul pentru democrație, dar nu într-atât încât să le stârnească un interes constant pentru discursul gherilelor politice maoiste.
În China, aparatul birocratic înseamnă Partidul. Și Partidul răspunde cum și cât vrea el – oricui. Un soi de autoritarism nediscriminatoriu. În India, la nivel național, instituțional lucrurile par a sta mai bine, dar, în viața cu zi cu zi, Statul nu răspunde decât privilegiaților. Redresarea situației vine din partea tehnologiei. Dacă vrei să cumperi un bilet de tren de la ghișeu, trebuie să dai bacșiș. Și unii nu au de unde să dea. Intri pe Internet și cauți biletul online. Dacă sunt locuri, n-ai nicio problemă. Internetul este orb la diferențele de castă. Problema rămâne egalitatea accesului la… Internet. Sau, cum numea Pippa Norris, cu ani în urmă, tehnologia – The Digital Divide/The Great Divide.
În China politicului autoritar, masele pot fi mobilizate în orice moment și în felul acesta proiecte foarte costisitoare pot fi realizate. India statului de drept nu are pârghia iobăgiei moderne. Cu toate acestea, stă China mai bine în ce privește limitarea cauzelor ce determină încălzirea globală? Datele spun că nu. Așadar, acel „Environmental Authoritarianism” de care este acuzată China nu dă rezultate mai bune decât acel „lasă-mă să te las” al Indiei.
Și datele folosite de instituțiile internaționale (World Bank, de exemplu) prezintă puncte slabe. Așa-numitele date totale (aggregated data) sunt înșelătoare. Dacă le desfaci până la cel mai simplu indicator, poți avea surpriza să vezi că, de pildă, mesajul lor în legătură cu unele realități din India este înșelător. Unele state o duc așa de bine, încât – mai în glumă și mai puțin în serios – s-a sugerat chiar că, în cazul lor, secesiunea ar fi un pas înțelept.
De unde vin, în fond, diferențele de adâncime? Din rolul jucat în cele două imense spații geografice și demografice de relația între politic și religie. Amândouă au cunoscut organizarea tribală, dar numai una a avut un Ev Mediu – cealaltă, nu. În India, religia subordonează politicul; China nu are o „religie națională”, este un conglomerat religios. Totuși, stat de drept, India nu permite Prințului să facă tot ce-i dă prin cap. În China de astăzi – performantă economic – Prințul/Partidul nu poate realiza ce a realizat, pe lungă durată, China dinastică.
Lungă durată, am zis? Atunci, ce cred paneliștii pe care i-am ascultat?
Aici opiniile sunt foarte diferite, cu tot spectrul lor de nuanțe. Iată limitele (fluide, firește!) acestui spectru: în vreme ce pentru Francis Fukuyama e greu de acceptat că în lipsa statului de drept, o țară poate continua la nesfârșit să fie performantă, și că, mai devreme ori mai târziu, capotează, Andrew Nathan este sigur că pentru China un asemenea eșec nu se întrezărește încă. La mirarea unora, Nathan adaugă: „Cel puțin, în timpul vieții mele un asemenea eșec e foarte improbabil”. Nu mă întrebați câți ani are Andrew Nathan. Când e vorba de ani, Istoria nu își pierde timpul cu anii oamenilor. Operează cu secolele, mileniile țărilor.
Dacă India ilustrează statul de drept (o democrație stabilă, cu slăbiciunile ei), China – statul de drepți (un regim autoritar, cu performanțe economice), România este un exemplu al statului degeaba.
„Indicatorii” îi cunoașteți mai bine ca mine.
(9 iunie 2010)
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
