Alianțe, natură și natura alianțelor
Am fost foarte atent la recenta vizită făcută la Washington de Felipe Calderón Hinojosa, președintele Mexicului. Deși parte a Americii de Nord, Mexicul este simțit, de mulți, drept locul de unde încep să se manifeste foarte intens diferențele între nordul și sudul unei lumi numite cândva Americas. De-a lungul istoriei lor nu întotdeauna comune, numitorul comun al acestor două subcontinente a pălit, nu o dată, în fața virulenței diferențelor specifice. Am avut șansa să-l întâlnesc pe Felipe Calderón, în câteva rânduri, în timpul maratonului electoral din 2006, când a câștigat cu numai 243.934 (0,58%) de voturi în fața lui Andrés Manuel López Obrador, carismaticul, populistul și explozivul Șef al Guvernului Districtului Federal – adică primar, dar având în subordine nu doar orașul, ci întregul District Federal. Locul era cu adevărat un vulcan, sprijinul pentru Obrador – zgomotos și nu rareori agresiv, ideea că ar putea pierde în fața lui Calderón – absolut de neconceput pentru marea majoritate a suporterilor săi.
Așa a rămas și după alegeri – de neconceput, de neacceptat. Rezultatul alegerilor din 2 iulie a fost ratificat definitiv abia la 5 septembrie. Săptămânile petrecute în capitala mexicană au fost pentru mine uluitoare prin tensiune socială și politică, mișcări și erori strategice etc. Orele – de noapte sau de zi – petrecute la Instituto Federal Electoral (IFE) sau în locuri unde se renumărau voturile au fost fascinante.
Întrând în cursa pentru prezidențiale, Obrador era un candidat cu o rată de popularitate de 84%, un politician și administrator creditat a-și fi ținut 80% dintre promisiunile făcute înainte de a deveni bossul Districtului Federal. Câți politicieni români se pot lăuda cu așa ceva? Totuși, a pierdut.
Din anii petrecuți în ceea ce se numește cu un termen umbrelă dezvoltare internațională, aproape 15 i-am dedicat alegerilor și tot ce ține de ele – de la sisteme electorale la educație civică și electorală, de la studierea modelelor democratice la încercările de a le vedea puse în practică, de la speranța că există cu adevărat un model la convingerea că tot ce există se numește altfel. Există doar voință politică și presiune civică. În lipsa uneia dintre ele, sau prin șubrezirea intenționată a celeilalte, lucrurile nu au cum că meargă bine. Am văzut competiții politice de o duritate greu de imaginat, dar, într-un fel, nicio experiență nu m-a marcat, probabil, așa cum a făcut-o acel Mexic 2006.
Schimburile de replici între cei doi candidați – mai ales cele venind dinspre Obrador spre Calderón – au devenit extrem de dure începând cu martie 2006, când, spre surprinderea susținătorilor lui Obrador, sondajele de opinie nu-l mai dădeau câștigător sigur. Și au continuat așa, cu mult după anunțarea rezultatelor definitive. O categorie foarte vizibilă și zgomotoasă de susținători ai lui Obrador era formată din numeroase grupuri sprijinite „logistic” de Hugo Chávez, autocratul președinte al Venezuelei. Am
participat la întâlniri ale căror microfoane erau acaparate de vorbitori înscriși din sală, oratori care își pasau unul altuia microfonul și recitau mantrele lui Chávez.
Vectorul venezuelan pro-Obrador era menit că contrabalanseze preferințele Washingtonului pentru Felipe Calderón. Această mașinărie, cred eu, a produs, prin excese de un anumit fel, și una din marile erori ale echipei lui Obrador. Pentru o vreme, suporterii săi au fost în extaz după ce Obrador a declarat că, odată ajuns președinte, dacă Washingtonul nu joacă cum cântă el, va întrerupe relațiile cu Statele Unite.
Populismul inconștient al unor asemenea mesaje l-a costat. Cum? Simplu. Încet, încet a pierdut voturile oamenilor plecați la muncă în America și ale membrilor familiilor acestora, mexicani supraviețuind în țară doar grație banilor celor muncind în afară. Pentru propria gafă, echipa lui Obrador și structurile „logistice” ale lui Chávez l-au urât și mai tare pe Calderón.
Never say never, ne învață cineva. Mai ales în politică nu există „niciodată”. Ce părea inimaginabil în 2006, n-a mai fost așa în februarie 2010: Hugo Chávez și Felipe Calderón la aceeași masă, în cadrul Summitului Unității de la Cancun, participând la o decizie comună de mari proporții – înființarea Comunității Statelor Latino-americane și caraibiene, cea mai mare organizație regională în care Statele Unite și Canada nu au fost invitate să facă parte. Nemulțumirile față de Organizația Statelor Americane (din care SUA și Canada fac parte) și de prestația Secretarului ei General, chilianul José Miguel Insulza, s-au materializat într-o contrapondere instituțională.
În urmă cu două luni, a trecut prin Washington Carlos F., bun prieten al meu. Este unul dintre cei alături de care am petrecut acele săptămâni de foc în Mexic. S-a arătat foarte dezgustat de „tovărășia” Calderón-Chávez și, la toate insistențele, explicațiile mele că nu de subită simpatie, „tovărășie” între cei doi este vorba, ci de cu totul altceva, prietenul meu mi-a spus: „Dar e o alianță împotriva naturii…”
Am râs cu poftă și l-am întrebat: „A cărei naturi?” Carlos a fost profund indignat de întrebarea mea, eram, adăuga el nervos, printre ultimii la care s-ar fi așteptat la o asemenea întrebare. I-am reamintit că m-am născut într-o țară în care – azi ca și altădată – toate alianțele sunt percepute ca fiind „împotriva naturii”, dar asta nu le împiedică să se multiplice aiuritor.
Povestindu-vă cele de mai sus, voiam să vă sugerez câteva lucruri. Primul – uităm prea des că între natura alianțelor politice și natura alianțelor etice nu există mai nicio legătură. Asta nu le poate face să se invalideze reciproc. Al doilea – în situația în care se află azi România, nu ar trebui să mire pe cineva că dușmani „ireductibili” vor bate palma alianței. Încă o dată, prima oară, ultima oară – cine știe. Al treilea – mesajul lor va fi că țara și nevoile ei impun o asemenea alianță. Ultimul – problema țării va fi dacă să-i creadă ori nu pe noii (sau mai vechii) aliați că o fac de dragul țării sau să-i acuze că o fac de dragul propriei lor naturi, împotriva căreia nu pot face, niciodată, nimic.
Dar natura acestei dileme este mai veche decât vrem să acceptăm. Mă înșel sau am – printre dumneavoastră – vreun aliat în această chestiune de o natură foarte delicată?
P.S. #1 Ideea încercării de suspendare a președintelui României mi se pare la fel de neinspirată ca și sprijinirea servilă, jenant interesată, de tip camarilă, acordată lui Traian Băsescu. Amândouă sunt arme politice, dar niciuna nu constituie o soluție rațională pentru marasmul în care se află România.
P.S. #2 Ion Iliescu scrie pe blogul personal: „Venirea minerilor în 14 iunie 1990 (alături de mulți alți cetățeni din județe vecine Capitalei) a fost efectul și nu cauza violențelor declanșate în ziua de 13 iunie. Este clar că atât violențele din 13 iunie, cât și cele săvârșite de mineri în 14 și 15 iunie au adus grave prejudicii de imagine țării”. Nu știu dacă în tot ce spune aici, și în alte situații, Ion Iliescu este atât de clar precum crede Domnia Sa, dar ce rămâne limpede este că, de mulțumit, Ion Iliescu le-a mulțumit doar minerilor. Și acesta nu a fost tocmai un prejudiciu minor adus României și imaginii ei.
Clar?
(25 mai 2010)
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
