- Societăți întredeschise
Trebuie să ne lovim de fiecare dată cu capul de vreun zid al istoriei, pentru a pricepe că istoria merge rareori în linie dreaptă. N-ar fi rău să înțelegem rostul cucuielor pe care le dobândim în această orbecăială spre mai bine. Deseori, părem a nu înțelege nici măcar lucruri mai simple.
Drumul de la societatea închisă la cea deschisă nu este atât de scurt cum ne amăgiseră entuziasmele de după căderea Zidului. Nu este nici pavat doar cu bună-credință; nici cu suficient know-how. Un stadiu al evoluției este ceea ce am numit cândva „societate întredeschisă”. Dacă punem mâna pe carte, aflăm ce au descoperit alții înaintea noastră. De pildă – uneori, de la un regim autoritar sau dictatorial la democrație se trece prin stadii de genul celor numite democradura și dictablanda. S-a scris mult și despre „illiberal democracy” (Fareed Zakaria, de exemplu).
În funcție de proporția ingredientelor, uneori suntem subiecții unei democrații fragile; alteori – ai unei dictaturi blânde. În România postdecembristă persistă democrația originală. Indiferent cine a inventat brandul, acest tip de democrație rămâne nefericitul numitor comun al celor ce oferă produsul. Prin ofertanți înțeleg puterea politică. Calea societății civile spre maturizare nu poate fi foarte diferită de traseul democrației spre stabilitate. Și un parcurs, și celălalt ne oferă nenumărate dezamăgiri.
Sclipitori teoreticieni ai democratizării se comportă asemeni oricărui trepăduș autocrat. „Câini de pază” ai societății se transformă în dulăi flămânzi și formează o haită ori alta. Dacă o ținem tot așa, se va ajunge să politizăm și orfelinatele – orfanul unora merită un pat mai bun decât orfanul altora. Dacă ajungem acolo, cum tot am publicat, cândva, o carte intitulată Absurdistan – o tragedie cu ieșire la mare, poate voi scrie încă una: România – o tragedie prin politizare. E greu de oferit remedii tandre acestor „maladii de creștere”. După ce nu mai sunt doar „de creștere” și s-au cronicizat, aceste maladii sunt cele ce fac legea în cetate.
Eu, unul, nu sunt pregătit să accept – nici măcar virtual – traiul într-o asemenea cetate. Indiferent dacă în sala tronului se află o minte strălucită sau doar un cucui al istoriei.
(2 martie 2010)
- Buen Vivir
„Capitalismul este pe moarte”, anunța anul trecut, în The Guardian Weekly, jurnalistul britanic Larry Elliott. Unii s-au bucurat de moarte, alții au râs de s-au prăpădit, nu puțini s-au întrebat dacă decesul cu pricina este un motiv de tristețe sau unul de bucurie. Între timp, răspunsuri sigure și total echidistante n-au apărut și nici nu e de crezut că vor apărea peste noapte. Și-apoi, unii dintre noi suntem obișnuiți cu anunțuri atât de crunte, fie și măcar după ce ni s-a spus că până și Dumnezeu e mort.
Tot anul trecut, un prieten îmi recomanda drept o variantă foarte potrivită pentru „golden age” (cum îi spune el bătrâneții) câteva locuri din Ecuador. Înarmat cu ce găsise pe Internet, mi-a oferit toate motivele pentru o asemenea decizie: fabuloasele insule Galapagos, plajele însorite ale Pacificului, zăpezile veșnice de pe crestele Anzilor Cordilieri, junglă amazoniană, temperatură moderată de-a lungul întregului an, servicii medicale excelente, bucătărie rafinată – ce mai, o viață de lux, accesibilă la o fracțiune din ce trebuie să plătești pentru așa ceva în America de Nord. Locul său preferat – orașul colonial Cuenca (Santa Ana de los cuatro ríos de Cuenca). O bijuterie.
Preț de câteva săptămâni am tot răsfoit bibliografia lăsată de amicul meu. Ba, m-am trezit fredonând o melodie, cam tembelă, cântată de olandezii de la The Classics, prin anii ’70 – Yellow sun,/yellow sun of Ecuador… Take me to the land of Riobamba… De câte ori mă întreabă ce am hotărât, îi răspund: „Nu știu, mă mai gândesc – Costa Rica, Panama. De ce nu, Croația…” „Croația?”, spune el, care crede orbește în tot felul de statistici, „Croația este abia pe locul 29, pe când Ecuadorul este pe locul 1 în topul pe care ți l-am arătat…” Așa e…
Se întâmplă că, din motive profesionale și pregătindu-mă pentru o nouă călătorie în America de Sud, lecturile mele din ultimele săptămâni s-au axat pe probleme de dezvoltare – locală și internațională. Numărul cel mai recent (Volumul 53, Numărul 1, Martie 2010) al trimestrialului Development, revistă publicatăde Palgrave Macmillan pentru Societyfor International Development (SID), are o temă centrală (New Institutions for Development) ce preocupă categorii diverse de cercetători. Este, cum subliniază editorialul semnat de Wendy Harcourt, un interes revitalizat de crize globale multiple – financiare, resurse naturale, climatice, combustibili, foamete, trafic de droguri și carne vie etc.
Căutarea unor alternative la vectori dominanți nu este o preocupare deloc nouă. Decenii la rând, nordicii europeni (Suedia) au căutat „a treia cale”, miracolul politico-economico-social care să reprezinte o contra-ofertă atât în raport cu socialismul/comunismul, cât și cu un soi de capitalism resimțit și denunțat, din când în când sau ciclic, drept „sălbatec”.
O nouă paradigmă – încercată chiar prin pârghii constituționale în țări ca Bolivia și Ecuador – este el buen vivir – o bunăstare colectivă, în care oamenii ar putea trăi în armonie atât în comunitățile cărora le aparțin, cât și cu ambientul… global. Cu alte cuvinte, o „democrație a planetei”. În 2009, Giuseppe De Marzo a dedicat chiar un volum acestei teme – Buen Vivir, Ediesse, Roma, prefațat de argentinianul Adolfo Pérez Esquivel, sculptor, arhitect, activist și laureat, în 1980, al Premiului Nobel pentru Pace. Evident, unora ideea le pare de o naivitate totală – o utopie reciclată. Alții sunt siguri că este vorba de parșivenia unei stângi etatiste: pe de-o parte, s-ar căuta o soluție pașnică spre a ajuta capitalismul să moară fără ajutorul unor revoluții/războaie civile sângeroase și extrem de costisitoare, dar, pe de altă parte, statul ar fi singurul actor decizional în atingerea și repartizarea lui el buen vivir. Sau, cum scrie Catherine Walsh (Senior Profesor la Universidad Andina Simón Bolívar, din Quito, Ecuador) în articolul de fond din Development: „În acest sens, buen vivir, ca dezvoltare, este statul. Și statul este acela care – în termeni tehnocratici, economici și sociali – spune ce este dezvoltare și buen vivir”.
Nu am încă un răspuns sigur pentru prietenul ce mă sfătuiește să mă retrag în Ecuador. De ce n-aș rămâne unde mă aflu? Mă mai gândesc. Am timp. Sau așa sper. Și mă mai gândesc la ceva: există o diferență între ce încearcă unii prin buen vivir și ce urează alții prin Să trăiți bine? Există, totuși, o deosebire între a încerca și a ura?
(15 martie 2010)
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
