Bomba și La Bomba
În urmă cu un an, în volumul 52, nr. 3, trimestrialul Development (publicat de Palgrave Macmillan pentru Society for International Development – SID) semnala nevoia unei schimbări de paradigmă: în centrul activității economice ar trebui să se afle nevoile oamenilor, nu cele ale pieței. În editorialul celui mai recent număr al revistei (Vol. 53, nr. 3, septembrie 2010), Wendy Harcourt se întreabă dacă această schimbare a început cumva să se producă. Vestea proastă este că nu, schimbarea de paradigmă nu a început să se producă, iar vestea bună este că, pe termen lung, totuși ea se poate produce.
De fapt, ce înțelege Harcourt prin punerea oamenilor și a nevoilor lor în centrul mecanismelor economice? Nimic altceva, spune ea, decât a recunoaște rolul pe care restricțiile mediului înconjurător le impun creșterilor economice, frână pe care nici măcar soluțiile științifice cele mai sofisticate ori modelele economice ingenioase nu o pot contracara. Exemplul pe care-l aduce în discuție este cel al dezastrului ecologic produs de scurgerile de petrol din Golful Mexicului, tragedie care ar trebui să ne reamintească un lucru simplu: goana necontrolată/necontrolabilă după profit poate produce daune imense naturii și oamenilor.
Revin în discuție rolul economiei mici în raport cu economia mare, raportul dintre economia locală și cea globală. Dacă prăpastia dintre ele va continua să se adâncească, dacă piața oficială și cea neoficială vor continua să-și întoarcă spatele, rezultatele, crede Harcourt, nu au cum să fie bune. Nu de alta, dar asimetriile puterii pot avea efecte extrem de dure, mai ales în perioade de criză. A aștepta soluții din sfera politicului nu este o soluție. Atunci?
Este nevoie de asumarea unor responsabilități care să ducă la o altă fibră social-politică, una care să îndemne „economia să respecte natura și omul”. Așadar, n-ar fi vorba, mărturisește Harcourt, atât despre punerea oamenilor în centrul gândirii economice, ci, mai degrabă, despre punerea bunăstării și puterii de a o consolida, de a o ajuta să reziste, în centrul acestei preocupări. Pentru unii, o asemenea precizare poate fi o chestiune de nuanță; pentru alții – una de substanță. Sprijinirea economiilor locale este un imperativ.
Unul dintre studiile de caz ce ilustrează numărul revistei este semnat de antropologul român Alexandru (Alec) Bălășescu de la Școala Națională de Studii Politice și Administrative din București. Autorul analizează o situație și propune câteva soluții pentru depășirea unui impas în care se află o comunitate bucureșteană – o criză mai mică, vorbind despre criza mai mare.
Iată actorii „mobiliari” și „imobiliari”, ca să spun așa, ai situației: Piața de flori (Piața Coșbuc); Nuți, Magda și alții care gătesc și își câștigă existența vânzând mâncare celor care vând flori; un centru al comunității – La Bomba; un imens magazin pentru decorații interioare, Bellagio; un vechi depozit, reconstituit fără prea mare respect pentru integritatea arhitectonică a locului; clădirea de cărămidă
roșie ARK în care își desfășoară activitatea oameni din domenii ca publicitate, arhitectură și urbanism și, interesant, curtea din spatele clădirii, unde sâmbăta și duminica producători de toate felurile își pot vinde produsele sub auspiciile uneia din puținele piețe est-europene ce au certificat să opereze ca „Slow Food”. Aceeași clădire găzduiește un Centru de artă contemporană al Carlei Szabo – designer. Etc.
Care sunt obstacolele ce stau în calea unei coeziuni sociale, singura capabilă de a detensiona atmosfera? Bellagio are o clientelă selectă – oameni cu dare de mână, vârfuri ale clasei de mijloc și oameni cu adevărat bogați. Activitățile rulate de atelierele de lucru – fotografie, cusut, editare de film de Centrul La Bomba – produc prea multă forfotă pentru gustul clienților cu bani ce vin la Bellagio. Sunt și prea mulți rromi implicați în asemenea activități și mai ales copiii ăștia rromi nu au niciun astâmpăr. Ce să mai zic de zilele în care La Bomba organizează vreun concert? Cei de la Bellagio pun mâna pe telefon și cheamă poliția, notează Alexandru Bălășescu.
Ocupanții clădirii ARK își manifestă mai reținut ori chiar deloc neplăcerea pentru vecinătatea cu La Bomba, dar se țin la o distanță atât de mare de ceilalți, încât în zona respectivă par a trăi câteva comunități ce nu au nimic de-a face una cu cealaltă. În urmă cu 60 de ani, reamintește Alexandru Bălășescu, pământul și imobilele din zona respectivă au fost expropiate. După căderea comunismului, s-a trecut la vânzări masive și făcute la întâmplare. Vânzări legale și ilegale, competiția dintre infuzia de capital și dorința celor împroprietăriți cu decenii în urmă de a rămâne în zona respectivă, căderea dramatică a prețurilor imobiliare și lupta surdă între stat și investitorii particulari, unii dintre ei străini, continuă să sporească tensiunea. La Bomba, ne spune Alexandru Bălășescu, este locul unde se întâlnesc mai toți cei ce reprezintă, într-un fel sau altul, interesele actorilor ce-și dispută zona. Nimeni nu știe cu exactitate când va dispărea și La Bomba în urma unui ordin de expropriere. Pentru a sugera o soluție de compromis acceptabilă pentru toți actorii implicați, autorul aduce în discuție situații similare din Asia și Africa, unde actori diferiți își dispută între ei întinderi de pământ bogate în resurse, „zone ale căror locuitori sunt uitați”. Diferențele specifice nu sunt puține, dar există un numitor comun: în perioada predominanței necontestate a națiunii-stat, statul a avut: „…monopolul violenței legitime. În prezent, rețele de interese și actori ce nu reprezintă statul sunt uneori mai importante ideologic și chiar mai puternice economic decât unele state”.
Care este consecința majoră a acestei evoluții? Apariția statului-piață, afirmă Alexandru Bălășescu.Un exemplu oferit este cel al Uniunii Europene, văzută ca un conglomerat politico-economic ce formează o piață. Statul-piață, subliniază autorul, duce „la apariția cetățeanului-consumator cu drepturi definite de relațiile economico-politice, nu de cele socio-politice”. Antropologul român este conștient că un asemenea stat este la început, vulnerabil și spre a se impune are de înfruntat tot ce reprezenta modelul anterior de stat.
Ce se poate întâmpla cu unii dintre actorii acestei scene în schimbare? Spre a exemplifica, Alexandru Bălășescu se întoarce de unde a început: Piața de Flori/ Piața Coșbuc. Nuți are în față obstacole multiple: este femeie; este de etnie rromă; trăiește într-o cultură cu puternice valori patriarhale; Bellagio s-ar simți mai bine fără rromi în vecinătate; marii șacali din real estate abia așteaptă evacuarea întregii comunități spre a construi apartamente de lux apărate de garduri și porți securizate; cei din clădirea ARK nu vor deplânge nici ei dispariția Centrului La Bomba; când vânzătorii de flori vor fi, în sfârșit, eliminați din Piața Coșbuc, s-ar putea ca exportatorilor de flori turci și olandezi să li se transmită mesajul că produsele lor nu mai au căutare.
Există alternative la acest scenariu care, odată dus la capăt, va determina dispariția unor actori ce își pot fi de folos unii altora? Cum marii producători de bunuri se lasă încă așteptați, Alexandru Bălășescu face câteva sugestii ce ar putea fi viabile în absența unei asemenea forțe, dar nu are nicio certitudine că vor fi luate în seamă de cineva prea curând: sprijinirea unor inițiative de tip La Bomba prin sponsorizări ce intră sub incidența Responsabilității Sociale a Corporațiilor (Corporate Social Responsibility – CIS);
Acordarea de credite ușor rambursabile pentru încurajarea micilor întreprinzători, mai ales acolo unde există deja o fibră socială; lansarea unor inițiative în care să fie atrase mari companii ce oferă servicii (vezi modelul social business); restaurarea unor clădiri aflate în patrimoniul industrial și punerea acestora la dispoziția unor inițiative ce ar putea reuni La Bomba și ARK; încurajarea universităților de a prelua exemplul Academiei de Teatru din București și a deveni prezente în viața unor asemenea comunități.
Ce se poate întâmpla, dacă unui scenariu bazat pe excludere nu i se contrapun scenarii bazate pe includere? Nu e greu de imaginat, căci niciodată „proasta folosire a resurselor umane și ignorarea unei realități sociale deja constituite” nu au dus la soluții, ci doar la înmulțirea și cronicizarea problemelor.
Rezumând – Alexandru Bălășescu e de părere că „o economie de succes nu poate să însemne (în fapt nu a însemnat niciodată) teorii interesante, concepte abstracte și un magic mecanism de autoreglare”. Dacă uiți pentru o clipă de ideologii, este greu să nu-i dai dreptate. Dacă nu uiți ce s-a petrecut de-a lungul vremii, e limpede că a nu dezamorsa azi bomba mai mică, face ca mâine să te confrunți cu explozia unei mega-bombe.
(19 septembrie 2010)
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA…
Facebook
WhatsApp
TikTok
