- Ion cel Bun
În urmă cu cinci ani publicam pe astăzi defunctul blog ANAMEZE un miniserial în cinci părți intitulat Ion cel Bun. Textele erau însoțite de câteva scrisori în facsimil. Cum astăzi Muzeul Național al Literaturii Române marchează Centenarul Ion Caraion, reproduc mai jos câteva fragmente din textele publicate în 2018 dedicate unei prietenii care m-a onorat. Mulțumiri doamnei Mariana Sipoș pentru semnalarea evenimentului organizat de MNLR.
L-am întâlnit prima oară pe la sfârșitul anilor ’60 – începutul anilor ’70, într-unul din birourile României literare. Țineam pe atunci o rubricuță la revista condusă de Geo Dumitrescu – scurte interviuri cu actori, regizori, scenografi, cascadori etc. „Materialele” i le predam lui „Țepe” (Dumitru Țepeneag). Fusesem adoptat cu dragoste de grupul lui Dimov, dar cu „dispensă specială”, fiindcă eram orice, dar nu și oniric. La o măsuță din acel birou stătea un domn mic de statură, mereu absorbit de cititul manuscriselor. Părea că nu ascultă la ce vorbeau ceilalți. Avea la îndemână câteva creioane ascuțite într-un fel în care nu mai văzusem până atunci – mina creioanelor era foarte lungă, subțire precum acul unei seringi. I-am fost prezentat, mi-a strâns mâna și a adăugat: „Într-o zi, dacă ai timp, poate stăm de vorbă”. Nu mi-a venit să cred – dacă am timp pentru Ion Caraion?! Pentru mine era o legendă – condamnat la moarte, „Generația pierdută” – Constant Tonegaru, Dimitrie Stelaru, Radu Stanca; revista pentalingvă Agora (număr unic) scoasă împreună cu Virgil Ierunca; poet excepțional; Secretar general de redacție la Lumea lui G. Călinescu; 11 ani de pușcărie la Canal și Minele de plumb de la Cavnic și Baia Sprie. Am „avut timp”, am vorbit. Peste câțiva ani, i-am devenit prieten apropiat. Ne-am întâlnit ultima oară în 1981 – „Pe stradă”, mi-a spus, „E mai sigur”, a adăugat. Ne-am întâlnit „din întâmplare” în Librăria Kretzulescu. Am răsfoit niște cărți, după care am ieșit pe stradă și am luat-o spre Cișmigiu. M-a întrebat: „Ce fac fetele tale?” I-am spus. „Nu vreau să-ți dau sfaturi, dar ai grijă, ai un copil.” Având-o pe Marta la o vârstă mai înaintată, era foarte atent, când era vorba de copii. „Dragul meu, vreau să știi ceva. Am reușit să obțin vize turistice pentru toți trei – Valentina, Marta și eu. Dar nu ne vom mai întoarce. Îți spun asta, fiindcă în tine am deplină încredere. Pentru mine, aici nu mai e de trăit. Mi-e de-ajuns. Cred că și vouă vă va fi din ce în ce mai greu. Dacă într-o zi veți hotărî să faceți același pas, măcar pentru a vă salva copilul, casa noastră va fi și casa voastră.” Când a trebuit să părăsim și noi România, mi-a dat imediat semn. La început, mi-a ascuns cât de grav bolnav era. Avea altceva să-mi spună – că și-a jurat să-mi facă un dar; să se ocupe de publicarea primului meu volum de poezie în Occident. A făcut-o cu mari eforturi financiare și fizice. Așa a apărut De bunăvoie, autobiografia mea, la Editura Nord a lui Victor Frunză, refugiat și el în Danemarca. Mă ungea și Redactor-șef al uneia din revistele pe care le lansase în Elveția – Don Quichotte – care publica literatură în mai multe limbi. În scrisoarea facsimilată oferită mai jos mă povățuia, mă prevenea asupra multor capcane care mă așteptau în lumea liberă și îmi mărturisea: „Sunt împăcat la gîndul că luciditatea ce ți-o surprind o să te ferească barem într-o măsură de prea mari prăbușiri…” În 1982, publica la Editura Ion Dumitru din München un volum teribil – Insectele tovarășului Hitler. Cartea cuprindea și o Confesiune care începea în stilul marelui polemist care a foat acest autor atât de complex: „Mă numesc Ion Caraion și sunt unul dintre scriitorii care nu mai pot fi dați afară din literatura română nici de vreun partid, nici de vreun dictator, nici de gloanțe, nici de canaliile și otrepele din presa oficială.” Nimic mai adevărat.
*
Veștile sunt din ce în ce mai îngrijorătoare. O scrisoare din 20 noiembrie 1985 stă mărturie. Măcinat de o ciroză descoperită prea târziu și de o tromboză care exclude intervenții chirurgicale, ajuns la doar 48 de kilograme, mai găsește timp și putere să se gândească la greutățile începutului meu american și să mai lupte pentru apariția cărții mele. Cândva ajunsese să cântărească chiar mai puțin, dar în 1985 coșmarul anilor de pușcărie își cere tainul. Iată un fragment din ce-i scria lui Horia Georgescu în august 1985: „Cruzimea celor îndurate în anii de închisoare și-arată clonțul, strig o minune și nu numai că nu vine, nu vine, nu numai că-mi par copilăros și comic, dar însăși această numărătoare inversă e cu mine de-o ironie sălbatecă. În fond, nu ceea ce știu toți (că Ea, Palida, vine) e sugrumător, ci agonia. La minele de plumb din Maramureș, unde am lucrat, ca și la Canal, în condiții mizerabile, subumane, barosul cu care urma să sparg bolovanii de minereu cîntărea 40 de kilograme, iar eu, v-am spus, doar 38. Am supraviețuit pentru că eram tînăr și anexele tinereții sunt cele mai bune izvoare. Spun că am supraviețuit, însă la un moment dat cu toții îngălbeniserăm și părul a început să ne cadă. Fără excepție eram chei și de culoarea morcovilor stricați. Tratament medicinal niciunul. Absolut niciunul. Au murit cei care au fost să moară.” Mai avea de trăit doar opt luni după ce-mi expediase scrisoarea reprodusă mai jos.
*
După moartea lui Ion Caraion (21 iulie 1986), timp de câteva luni n-am primit niciun semn din partea soției și fiicei poetului – Valentina și Marta. Prima scrisoare de la Valentina îmi parvine abia în decembrie. Avuseseră nevoie de o perioadă de decompresie, de acomodare la o lume fără Ion. Aveau nevoie de multă căldură umană. O găsesc pentru o vreme în vila din Spania a unor buni prieteni și vecini din Lausanne – violoncelistul Radu Aldulescu și soția sa. Un alt prieten din Germania – Ion Solacolu (editorul revistei Dialog) – pleacă la Lausanne, scurt timp după moartea lui Ion Carion. Are un proiect – publicarea tuturor textelor scrise de Caraion în exil într-o serie intitulată Caietele ION CARAION. Marta a publicat deja prima ei nuvelă în revista 2 PLUS 2 – pe care mi-o trimite împreună cu primul caiet ION CARAION – și a scos la Facultatea de litere primul număr al unei reviste la care lucrase de o bună bucată de vreme. Mai aflu de la Valentina Caraion că a apărut în Danemarca, la Editura Nord a lui Victor Frunză, și volumul meu De bunăvoie, autobigrafia mea, de care s-a ocupat până în pragul morții Ion. Mi-a expediat deja 51 de exemplare. Viața pare că reintră într-o anumită normalitate. Pare doar, căci golul pustietor lăsat în familie de dispariția lui Ion Caraion va fi resimțit pentru foarte mulți ani.
*
Multă vreme m-am întrebat dacă Ion Caraion a apucat să vadă primul exemplar al cărții mele de care s-a îngrijit până în pragul morții. Răspunsul avea să vină într-o scrisoare (…) de la Ion Solacolu, la aproximativ un an după dispariția lui Caraion. N-am publicat acest miniserial pentru a-l transforma pe Ion cel Rău, cum îl numeau cei nedreptățiți de el, în Ion cel Bun. Am făcut-o pentru a mărturisi despre o experiență personală. Ion al meu a fost cel bun. Prietenia și generozitatea lui m-au marcat profund. O asemenea mărturisire nu ține să conteste existența altui Ion – mai puțin bun. Ține să completeze o imagine simplificată. Opera nu salvează omul, salvează doar opera: o carte excelentă aruncă în uitare cărți mediocre. Opera lui Ion Caraion este, în opinia mea, una de primă mână. Și nu mă gândesc doar la opera poetică. Omul nu salvează opera, salvează doar omul: un scriitor mediocru rămâne mediocru, în pofida faptului că autorul este un om ireproșabil. Dar omul cel bun poate să-l înfrunte pe omul cel rău. Ion cel Bun a încercat să-l submineze pe Ion cel Rău. Pentru a afla dacă sau cât a reușit, e nevoie să lucrăm cu toate cărțile pe masă. Și eu am încercat să pun la vedere cartea pe care o știu, căci am trăit-o. Nu-mi place să operez în ipotetic. Cred totuși că odată scăpat de sub jurisdicția terorii care a fost pentru el România șantajului permanent, Ion cel Bun ar fi avut șanse să-l devanseze substanțial pe Ion cel Rău. Dar moartea a venit prea repede.
*
Într-o zi l-am întrebat pe N. Carandino, altă victimă a terorii comuniste, dacă era adevărat că X. capotase în timpul detenţiei şi făcuse pactul cu netrebnicii. N-am uitat niciodată răspunsul său: „Ascultă, în puşcărie am văzut oameni care au rezistat, ani şi ani, la cele mai crunte încercări – bătăi, tortură, frig, înfometare, şantaje şi umilinţe de tot felul. Într-o zi n-au mai rezistat. Au cedat în faţa unui blid cu zeamă caldă.” Există şi vinovaţi pe care sunt reticent în a-i judeca: cei trecuţi prin infernul puşcăriilor comuniste. Am avut norocul să nu cunosc Periprava, Poarta Albă, Gherla, Aiud, Cavnic, baia Sprie sau puşcăria reeducărilor de la Piteşti. Scutiţi de asemenea experienţe, ne încumetăm nu doar să-i judecăm pe cei care le-au avut şi au cedat, dar să şi credem că noi am fi rezistat la orice. Este una din erorile pe care am învăţat să nu le comit. Ce am înţeles din mărturisirile lui Carandino rămâne pentru mine esenţial – nu ştim niciodată când se poate rupe fibra morală în noi, atunci când suntem aruncaţi în infernul creat de semenii noştri.
- Doina Cornea – Triptic
Joi, 4 mai, s-au împlinit cinci ani de la dispariția doamnei Doina Cornea. Ieri, 30 mai, ar fi împlinit 94 de ani. Azi, când România se complace, încă o dată, într-o criză morală de proporții, reiau mai jos trei texte construite în jurul personalității doamnei Cornea.
Fotografie și Ⓒ HotNews.ro
- Știm ce a făcut Doina Cornea pentru noi. Noi ce am făcut pentru Doina Cornea?
În 1984, Europa liberă serializa eseul meu Frig sau Frică? Sau despre condiția intelectualului român de azi (apărut în revista pariziană L’Alternative, sub îngrijirea lui Mihnea Berindei, traducere – Marie-France Ionesco) în care scriam și despre solidaritate vs. solitaritate. Din acel moment, necazurile din viața mea aveau să se multiplice în progresie geometrică. După o săptămână, două, într-o seară, Europa liberă avea să difuzeze textul unei scrisori deschise semnată de Doina Cornea. Titlul scrisorii spunea totul – Mă declar solidară cu Dorin Tudoran. De puține ori în viață am fost mai emoționat decât în seara aceea. Printre primele fotocopii ale documentelor pe care mi le-a trimis Vlad Georgescu de la München, după ce reușisem să scap cu viață din România și să încep o altă viața în Statele Unite, se afla și cea a scrisorii Doinei Cornea.
Când situația mea devenise cu totul critică, Doina Cornea a luat o parte din banii săi (nici ei nu-i prisoseau…), a făcut o colectă printre prieteni și cunoscuți și a încercat să-mi trimită acei bani, din care să pot supraviețui o lună, două. S-a adresat unui scriitor clujean, despre care aflase că îmi este prieten, rugându-l să facă ce știa el mai bine ca banii să ajungă la mine. Prietenul a făcut ce știa el mai bine – a refuzat, arătându-se speriat ca de ciumă și sfătuind-o să abandoneze asemenea inițiative. Ce nu știam nici eu, nici Doina Cornea în acea perioadă era că prietenul meu clujean avea la București un prieten mai bun decât mine — colonelul de Securitate Ilie Merce, unul dintre cei direct implicați în asigurarea izolării și reprimării mele. Refuzată, Doina Cornea a încercat să facă a-mi parveni banii colectați printr-un detur care trecea prin Păltinișul lui Constantin Noica. Banii nu au ajuns nici la Constantin Noica, nici la mine. Probabil că s-a mâncat bine din ei la restaurantul MAI din capitală.
În timpul campaniei electorale pentru Cotroceni din 2009, Doina Cornea și-a anunțat opțiunea pentru unul dintre finaliști. Revoltată de opțiunea dnei Cornea, o „intelectuală publică”, membră a camarilei (departamentul „diplomație culturală”) celuilalt finalist, a luat-o bine la refec. La douăzeci de ani de la căderea dictaturii lui Ceaușescu, cea care își pusese viața la bătaie înainte de 1989 pentru ca toți românii să aibă dreptul de a spune ce gândesc pierdea dreptul de a avea o opțiune. Semn că de la javrele unei epoci la javrele altei epoci, tranziția era deja fapt împlinit. Ultima oară am întâlnit-o pe Doina Cornea în urmă cu doi ani. Am vizitat-o împreună cu Vasile Gogea. Am găsit-o la aceeași adresă-țintă a Securității lui Ceaușescu (Str. Alba Iulia nr 16), împuținată de ani, mărunțită de dureri, dar la fel de atentă la ce se întâmplă. Vorbind de una și de alta, la un moment dat Doina Cornea ne-a întrebat: „Spuneți-mi, vă rog, eu ce ar trebui să fac pentru ca…?” Vasile și eu ne-am uitat unul la celălalt cu o uimire de care nu ne mai credeam în stare. Am mângâiat-o pe mână și i-am spus: „Doamnă, nu trebuie să mai faceți nimic. Ați făcut mai mult decât noi toți. E timpul să mai facă și alții.”
Știm ce a făcut Doina Cornea pentru noi. Noi ce am făcut pentru Doina Cornea? Azi, cu aceiași emoție și recunoștință ca în urmă cu 33 de ani – Sărut mâinile, doamnă Cornea!
(30 mai, 2017)
*
- N-am meritat-o pe Doina Cornea
Există și vești pentru care nu suntem niciodată pregătiți să le primim, chiar dacă știm că vor veni. Dispariția doamnei Doina Cornea este o asemenea veste. Am vizitat-o ultima oară, împreună cu Vasile Gogea, în urmă cu trei ani. Era mai firavă ca niciodată. De curând aflasem că e foarte aproape de plecare.
Nu știu dacă fiul ei, domnul Leontin Iuhas, are dreptate spunând în aceste clipe că doamna Cornea „A pornit spre o lume mai bună, a pășit pe un tărâm lipsit de ură și răutăți.” Nu știu dacă o asemenea lume există. Știu însă că singura lume pentru care Doina Cornea s-a luptat să fie mai puțin bântuită de ură și răutăți, de dictat și samavolnicie, este cea pe care a părăsit-o. Este lumea care ne rămâne nouă, celor care acceptăm tot ce a fost inacceptabil pentru Doina Cornea. O lume de care ne plângem, dar pe care o merităm.
Pe Doina Cornea, n-am meritat-o. Nu pe ea trebuie s-o plângem azi, ci pe noi.
(4 mai, 2018)
*
„Ajunge!”
Mulțumesc PEN Clubului român pentru a se fi oprit la numele meu în alegerea primului laureat al Premiului „Doina Cornea”. Felicit PEN Clubul român pentru a fi avut inițiativa înființării premiului, neașteptând, până în secolul următor, ca o instituție majoră a statului să aibă această inițiativă. Urez acestui premiu să devină o instituție puternică, demnă de numele pe care îl poartă și de semnificația exemplarului destin civic al Doinei Cornea.
La aproape trei decenii de la un decembrie tragic, însângerat, cumplit manipulat, dar plin de speranțe, în România nu a avut loc o reconciliere națională. În schimb, tot de aproape trei decenii, au loc zilnic reconcilieri de haită, de interese murdare și realinieri dictate de un azimut al sfidării intereselor naționale. Doar spiritul civic mai poate și mai este îndreptățit astăzi să fie pârghia de presiune asupra unei clase politice inepte, iresponsabile și a cărei fibră este țesută din cinism.
Acolo unde nu Politicul este subordonat Țării, ci Țara este subordonată Politicului și intereselor sale, statul de drept rămâne o simplă intrare într-un dicționar al utopiilor. Unul retipărit pe viața oamenilor, în nesfârșite ediții cinic revizuite și criminal adăugite. La nesfârșit.
Tot ce mai pot adăuga este un posibil nume al unei mișcări civice naționale, demne de memoria Doinei Cornea: „Ajunge!“
(4 iunie, 2018)
- Emerson, lacul și palmierul
Plagiatele redevin un hot topic în mass media din România. Plagiatele zilei par a trimite în uitare fraude intelectuale (sintagmă oarecum oximoronică!) mai vechi. Unele mai amuzante, altele nu prea…
În anii ‘90, pe când lucram la Chișinău, am sugerat prietenilor Eugen Lungu și Gheorghe Chiriță, de la Editura ARC, alcătuirea unui volum – Plagiatul la români. Trista antologie a fost alcătuită de Pavel Balmuș. Neavând vreme să scriu o Prefață temeinică, am sugerat editurii un autor foarte potrivit – Dan C. Mihăilescu. Și Prefața a fost excelentă. Eu m-am rezumat la a semna câteva rânduri pentru coperta a patra.
Prin anii ‘60, un cunoscut critic de film transmitea – chipurile de la Cannes – o relatare pentru o publicație prestigioasă. Titlul filmului prezentat ar fi fost Contabilul moderat, iar personajul principal, contabilul, ar fi fost chiar un om foarte cumpătat, extrem de ponderat. În realitate, filmul era capodopera lui Peter Brook Moderato cantabile (după cartea cu același nume a prozatoarei Marguerite Duras), avându-i în rolurile principale pe Jean-Paul Belmondo și Jeanne Moreau. Niciunul dintre ei nu era contabil, iar de moderație cu greu era vorba în filmul cu pricina.
Prin anii ‘70, un cunoscut prezentator de muzică rock oferea ascultătorilor săi o piesă a celebrei trupe Emerson, lacul și palmierul. Era vorba, firește, de trupa Emerson, Lake & Palmer, adică – Keith Emerson, Greg Lake și Carl Palmer.
Știu, sună ca două anecdote, dar nu sunt așa ceva.
Un plagiator de renume mondial (Joe Biden, furt intelectual în facultate, furt intelectual în campania electorală a primei tentative de a ajunge în Biroul Oval, 1987 etc.) a primit în luna trecută un titlu onorific de Doctor în Litere/Umanioare din partea Universității Howard. Justificarea cuprinde și un element epocal: Biden ar da dovadă de un „sound analytical intellect.” Are you kidding me?
Până în acest moment, al nostru Plagiarist-in-Chief a strâns 6 doctorate onorifice, în vreme ce bietul Lucian Bode se luptă din greu să impună, cu ajutorul Consiliului Național de Etică Apoplectică, norme academice de ultimă oră. Mi se pare o nedreptate strigătoare la cer, gândindu-mă că Parteneriatul Strategic Româno-American implică, pe hârtie, condiții egale pentru cele două țări partenere.
Biden e onorat, aplaudat și votat, pentru că susține mișcarea „cancel culture”, dar Bode n-are voie să „canceleze” și el folosirea unor biete ghilimele și a unor pârlite note de subsol. Joe e răsplătit în fel și chip pentru participarea la „woke culture”, dar bietul Lucian e pe cale de-a fi pedepsit pentru că vrea să trezească din amorțeală Academia Română. Cum ar veni, pentru unii – mumă, pentru alții – ciumă.
În anul 2012, mai mulți intelectuali români și transatlantici, devotați băsismului științific multilateral dezvoltat, îl denunțau pe plagiatorul Victor Ponta plagiatorului-vicepreședinte american Joe Biden. Am scris atunci: „Să te duci la vicepreședintele american Joe Biden ca să-l pârăști pe Victor Ponta că a plagiat este ca și cum te-ai duce la Karl Marx să-l pârăști pe Ion Iliescu că citește Capitalul.” Rămân pe aceeași poziție.
Dorin TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).
Facebook
WhatsApp
TikTok
