1.De acum șapte ani…
Despre post – că tot a venit postul Sfintelor Paști
Desen © DION
Domnule președinte Mircea Mihăieș,
Mă adresez Domniei voastre ca unei caracatițe post – postdecembriste și postmoderniste. Există vreun ceva literar-cultural în care, post’90, să nu fi ocupat Domnia voastră un post? Cum am ieșit – de multă vreme și întregi – din Lăsata Secului pentru postul Crăciunului și ne am intrat în postul Sfintelor Paști, la ce vă folosește alt post? Ce sfârlează cu fofează vrea să fie acest post de Președinte al Comisiei de Monitorizare, Suspendare şi Excludere? Deși resemnat în fața involuției Domniei voastre, mă neliniștește noua incompatibilitate în care vă plasați. Cum poate cineva să monitorizeze, să suspende și să excludă pe motiv de „prejudicii morale şi de imagine aduse U.S.R.”, după ce — prin bălăcire în imbecile războaie de gherilă desfășurate la botul rigolei politice — a atras atâta furie politic-administrativă asupra ICR, vulnerabilizându-l și punându-l astfel pe tava celor visând să-l transforme într-o modestă Casă de cultură, cu statut de funcționare elaborat de Antena 3 și aprobat de România Mare? Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, fiindcă un asemenea zid dezolant mă face să cred că prin unii dintre cei implicați în el curge – spre ce anume? – un Zid al Berlinului fără berlinezi. Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, pentru că nu înțeleg îngrijorările provocate în U.S.R. de cruciadele celor care se jură că nu doresc să devină membri ai uniunii, dar țin morțiș să o reformeze din afară. De ce atâta îngrijorare în fața futilității?
Într-o bună zi, cei care nu vor să intre în casă, ci doar să o „reformeze” din afară, vor lăsa baltă figurația asta, își vor înălța propria casă și își vor găsi liniștea. Probabil, li se vor alătura și nemulțumiți dinăuntrul casei de acum. Pe cine va deranja existența simultană a mai multor asociații de breaslă? Vor competiție? Vor avea competiție. Nu s-a prăbușit universul când, simultan cu U.S.R., exista și ASPRO.
Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, pentru că, atunci când printre acuzațiile care se aruncă peste ea se află și aceea de „fascism generaționist”, bâta haidamacului a înlocuit deja pana eseistului. „Hai sictir!”, a venit prompt răspunsul din partea unui poet din cale afară de nervozel, bântuit de un „megasimț” al ierarhiilor de valori doar așa cum le vede el și hăituit de obsesia „reformării” unei instituții din care nu face parte. Și cu asta, speranța unui dialog rațional a fost topită de magma unui absurd grotesc.
Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, fiindcă nu înțeleg de ce nu pot fi propuse reforme din interior, fără a fi resimțite, în bloc, drept atacuri împotriva instituției sau drept semne ale unui „autism intra-generațional” devenit „autism inter-generațional”. Dacă cei care bat tribunalele cu jalba în proțap sunt alături cu drumul, cu asta îi va ajuta Justiția să rămână: alături cu drumul. Vor descoperi că sunt propriile lor victime și pentru așa ceva nu există cale de recurs. Ignorați ce este de ignorat. Luați în serios ce trebuie luat în serios.
Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, pentru că și atunci când există semne ale unui „autism intra-generațional” sau al unuia „inter-generațional”, ele nu există doar de o singură parte și, oricum, asemenea boli nu pot fi tratate prin procedee care sunt resimțite (pe drept ori pe nedrept, aici discuția se complică) drept pârghii ale unui „autoritarism instituțional”. Dintre toate formele de autism, cel „intra-instituțional” este cel mai periculos. Statutul unei asociații trebuie respectat, dar să te aștepți că un scriitor stă ziua întreagă pe un blog personal sau pe Facebook pentru a șterge mizeriile xenofobe sau calomniile pe care le postează alții este o utopie. Ștergi cât poți, când ai vreme. Pui la punct producătorii de gunoaie, te delimitezi de felul cum gândesc, elimini pe unul sau altul dintre „prietenii virtuali”, dar nu-ți poți dedica întreaga viață făcând poliție pe hiperspațiu.
Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, pentru că nicio spălare în public a rufelor murdare (sau doar presupus murdare) nu face rufele mai curate. Dimpotrivă, le murdărește iremediabil.
Nu mă plasez de o parte sau alta a baricadei, fiindcă nu doresc să îmi reproșez cândva că am participat la instalarea acestui „iremediabil”. Mă plasez de partea U.S.R., fiindcă nici rațiunea, nici transparența nu trebuie alungate dintr-o familie din care sunt mândru că fac parte. E posibil ca unii dintre autorii care își fac un scop în sine din trimiterea după gratii a conducerii de azi a U.S.R. să fie fascinați de fenomenul „scriitorilor în zeghe Armani”. Nu poți interzice nimănui să vadă filme proaste. Am fost exclus, pe timpul lui Nicolae Ceaușescu, din Uniunea Scriitorilor (și) pentru că am încercat să apăr demnitatea condiției de scriitor, obrazul unei bresle abuzate politic „from above” și trădate de ariviști „from within”. În 1990, am acceptat revenirea în Uniunea Scriitorilor (și) cu speranța că ea nu va putea fi poreclită vreodată nici Jandarmerie Lirică, nici Jandarmerie Epică, nici Jandarmerie Critică. Drept e, după niște ani, atrăgeați atenția că eram un utopist: „Lovită dureros în fibra morală, spoliată fără rușine tocmai de către cei care trebuiau s-o apere, această Românie nu există decât în proiecțiile utopice ale poetului. Tragedia noastră e eșecul viziunilor lui Dorin.”
Evident, în România „poeții” sunt vinovați pentru toate eșecurile naționale. Ba și pentru „eșecele” parașutate să reprezinte „România profundă” la Bruxelles, în aplauzele profunzilor prozatori, eseiști, critici literari, dramaturgi, filozofi, pupini prezidențial-cotrocenizați și moraliști somnambuli ai neamului.
Domnia voastră – un critic literar și eseist strălucit, un prozator excelent și un foarte priceput manager cultural – aveți mereu dreptate. Nu eșuați în nimic. Sunteți asemeni unui fluviu fără maluri și fără un ocean în care să se verse. Ați ajuns atât de important, atât de indispensabil, încât nu vă mai puteți permite să nu aveți dreptate. Domnia voastră, un pamfletar feroce, v-ați trezit lovit de un acces de pudibonderie, un fel de comă autoindusă. Ce ciudat! Există o speranță în „mintea românului cea de pe urmă”, dar nu există nicio speranță în legătură cu „mintea colegului cea de pe urmă”. Sunteți, dacă nu mă înșel, autorul teribilei sintagme „Catedrala Neamului Prost”. Nu încercați să-i sporiți efectul, devenind unul dintre zidarii catedralei, fiindcă s-ar putea să reușiți. Monitorizați, dle Mihăieș! Suspendați, dle. Mihăieș! Excludeți, dle. Mihăieș — patria, y compris cea a literelor de tipar, vă va fi recunoscătoare! Obosit de atât cumul al posturilor & funcțiilor, va trebui să vă priviți în oglindă. Veți băga mâna în buzunarul de la piept al fracului național și vă veți arăta cartonașul roșu. Apoi veți arunca fluierul și restul cartonașelor – galbene și roșii – în toaletă.
Domnule monitor-șef Mihăieș, n-ar fi rău să ieșiți din cizmele comisarului Javert. Arătați cu mult mai bine în sneakers – mai relaxat și mai ușor de luat în serios.
- Слава Обамі!
După ce a răspuns corect la toate întrebările care i-au pus la încercare funcția cognitivă („cognitive power”/„mental competency”), Joe Biden a primit avizul doctorilor de a își începe campania electorală pentru alegerile prezidențiale din 2024, cu o primă etapă la Kiev. Președintele în funcție a răspuns impecabil la întrebări dintre cele mai complicate. Iată câteva exemple oferite de Agenția de Presă Gurile Rele:
Q: Domnule Președinte, care este numele dumneavoastră?
A: George Washington. De trei ori, George Washington.
Q: În ce an v-ați născut?
A: Într-un an. De trei ori, într-un an.
Q: Este adevărat că sunteți autorul Declarației de Independență?
A: Da. De trei ori da.
Q: Care este numele Primei Doamne a Statelor Unite.
A: Kamala Harris. De trei ori, Kamala Harris.
Q: În ce țară s-a desfășurat întâlnirea ASEAN de la Phnom Penh la care ați participat?
A: Columbia. De trei ori, Columbia.
Q: Este adevărat că în luna august 2022, ați transmis condoleanțe familiei decedatei membre a Congresului, Jackie Walorski?
A: Da. De trei ori, Jackie Walorski.
Q: Este adevărat că după o lună, în cuvântul de deschidere al conferinței dedicate foametei, nutriției și sănătății ați întrebat ‘Jackie, ești aici? Unde e Jackie?’ ?
A: Da. De trei ori Jackie Walorski.
Q: Cu care dintre cele două Corei au, așa cum ați declarat, Statele Unite „o alianță puternică și durabilă” ?
A: Cu Coreea de Nord. De trei ori, Coreea de Nord.
Q: Care este diferența dintre „federal deficit” și „national debt”?
A: Niciuna. Totuna. De trei ori niciuna și de trei ori totuna.
Q: Este adevărat că, deși sunteți integral catolic irlandez din Pennsylvania, sunteți și jumătate polonez, jumătate porto-rican, jumătate italian, jumătate evreu, jumătate negru și jumătate miner?
A: Da. De trei ori și jumătate; după cum cere situația.
Q: Care este numele dumneavoastră de botez?
A: Abraham Lincoln. De trei ori, Abraham Lincoln.
Verdict medical: Domnule Președinte, felicitări. Ați trecut testul cu brio. America poate fi sigură că se află pe mâini bune.
Președintele Biden: Bineînțeles. De trei ori bineînțeles. God Bless Myself! De trei ori.”
Cum în America a rezolvat totul (situația de la granița de sud, inflația, haosul din infrastructuri, laptopul lui Hunter, cenzura din mass-media și de pe platformele de socializare, criminalitatea galopantă, scurgerile de informații dinspre Ministerul Justiției spre presă, corupția din rândurile elitei FBI, documentele CLASSIFIED din șoșonii vice-prezidențiali și din garajul casei din Delaware ș.a.m.d.) și cu țidula de absolvire a testului în pașaportul diplomatic, Joe Biden și-a început campania electorală la Kiev. În 2008, Barack Obama își începea campania electorală la Berlin, făcând o baie de mulțime. Revista Stern punea pe copertă o fotografie a politicianului american însoțită de întrebarea Salvator sau Demagog? Pentru cine are ochi de văzut, răspunsul e de multă vreme limpede.
Ucrainenii nu au se teme, fiindcă forțele aeriene americane se antrenează vârtos vânând baloane mici (pico balloons) lansate de cluburi de meteorologi amatori (The Northern Illinois Bottlecap Balloon Brigade), la un preț extrem de convenabil: un avion al cărui cost este de 250 de milioane de dolari, o rachetă de 400.000 de dolari contra unui balon de 30 de dolari – mă rog, cu lansare cu tot, costul balonului poate atinge 180 de dolari.
Secretarul de stat Anthony Blinken, însă, a scăpat (intenționat ori ba) mesajul strict confidențial pregătit de Washington pentru președintele Zelenski: Ucraina ar face bine să uite de Crimeea. Sigur, Washingtonul nu va sugera așa ceva Kievului, a adăugat Blinken, după ce tocmai asta a sugerat.
Întrebarea rămâne: dacă tot a știut că nu va rezista unui posibil șantaj al lui Putin – război nuclear – de ce s-a mai avântat Înțeleptul Occident în eforturi care acasă încep să fie din ce în mai greu de acceptat și nu i-a sugerat lui Zelenski, de la bun început, să accepte pierderea de teritorii?
La datoriile astronomice ale Americii – 33 de trilioane de dolari – administrația Biden continuă să adauge miliarde și miliarde destinate sprijinirii militare a Ucrainei. E greu de știut cam cât ar mai putea dura un asemenea sprijin, până când americanul de rând va face ceva mai mult decât să strâmbe din nas.
Decenii de șubredă politică externă, ipocrizie istorică și reacții întârziate – cu cât mai întârziate, cu atât mai mari costurile implicate.
De fapt, Crimeea a fost pierdută definitiv mai demult. Ceva cronologie nu strică:
31 decembrie 1991. Uniunea Sovietică dispare oficial.
1994 – Budapesta. În acel an, noul stat independent Ucraina era cea de a treia putere nucleară a lumii. Statele Unite și Regatul Marii Britanii se angajează să apere integritatea teritorială a Ucrainei, în cazul unui atac din partea Rusiei. Rusia semnează și ea Memorandumul prin care se angajează să respecte integritatea teritorială a Ucrainei. Ucraina semnează Memorandumul prin care renunță la armamentul nuclear – eroare de proporții. Memorandumul nu avea, legal, vreo valabilitate, era mai degrabă un fel de Gentlemen’s Agrement, or, în politică, asemenea înțelegeri sunt rareori respectate, mai ales când e vorba de gentlemeni moscoviți. Ucraina a fost dezarmată și urmările se văd.
- Într-un documentar, Vladimir Putin, pe atunci prim-ministru, declara că „destrămarea URSS a fost cea mai mare catastrofă geopolitica a secolului trecut”. Din acel moment nu mai putea exista niciun dubiu cu privire la intențiile lui Putin după ce va redeveni președinte de jure; de facto a fost în tot timpul rocadei cu Medvedev. Occidentul s-a făcut că plouă.
26 martie 2012, Seul, Nuclear Security Summit. Președintele american Barack Obama nu realizează că un microfon e deschis și-i spune președintelui rus Dimitri Medvedev, care tocmai își termină mandatul: „This is my last election … After my election I have more flexibility…”(„Astea sunt ultimele alegeri pentru mine… După alegeri voi putea fi mai flexibil”). Medvedev îi răspunde încântat: „I will transmit this information to Vladimir” („Îi voi transmite această informație lui Vladimir.”) Și i-a transmis-o. Vladimir a înțeles mesajul.
18 martie 2014. Rusia anexează Crimeea. Barack Obama se ține de cuvânt și este mai mult decât „flexibil”, ascunzându-se după o așa-zisă doctrină („Leading from behind”), mai potrivită pentru un club de “băieți veseli”, decât pentru „liderul lumii occidentale”. Washingtonul își etala încă o dată resursele de ipocrizie. Trei ani mai târziu, în timpul administrației Trump, guraliva membră a Congresului Maxine Waters (D-California) se trezea din somnul geopolitic & geostrategic și deplângea faptul că, în 2014, Putin a invadat … Coreea.
- Mă mir că în timpul vizitei lui Joe Biden la Catedrala Sf. Arhanghel Mihail din Kiev nu s-a cântat Слава Обамі! De trei ori Слава Обамі!
Începând cu 22 februarie, în Franța rulează cel de-al doilea documentar realizat de Bernard-Henry Lévy realizat în Ucraina – Slava Ukraini. Interviul lui B-HL din L’Express este foarte interesant, dar, dacă aș recomanda o analiză excepțională, aceea este semnată de Timothy Garton Ash în numărul din 23 februarie al revistei The New York Review of Books. Istoricul britanic oferă un tablou complex al cazului. Dacă sunt listate obligațiile Occidentului față de Ucraina, nu sunt ocolite, ca în alte foarte multe analize, lucrurile care trebuie transmise, pe șleau, Kievului în legătură cu obligațiile sale. Ash pornește de la lecțiile pe care Occidentul ar fi trebuit să le fi învățat, începând cu acea Achillis ins[ula] a cartografului flamand Abraham Ortelius, adică Insula Șerpilor de azi. Apoi reamintește că imperiile nu renunță, fără luptă, la posesiuni, or, evident, Rusia de azi încearcă un proces de recolonizare. Ash îl reamintește pe Henry Kissinger, cu al său „Ukraine has become a major state in Central Europe for the first time in modern history”, dar și pe Milan Kundera, care în urmă cu patru decenii, considera Europa Centrală drept „those parts of Europe that find themselves caught in the political East but want to be part of the geopolitical West.”
Reținerile majore ale Germaniei și Franței de a oferi Ucrainei statutul de țară candidată pentru intrarea în Uniunea Europeană au dus, punctează Ash, la situația în care Ucraina se poate trezi pentru multă vreme într-un soi de limbo: nu parte a Europei Centrale, ci Zwischeneuropa (in-between-Europe) sau chiar, după definiția geografului imperial german Albrecht Penck – Hintereuropa (back-end-Europe). Ideea ancorării puternice a Ucrainei, Moldovei și Georgiei în geopoliticul occidental ar însemna, scrie Ash, sfârșitul Imperiului Rusesc. Nervozitatea Moscovei e de înțeles, chiar dacă efectele ei ar trebui să rămână inacceptabile.
Kievul are și el multiple obligații pe care trebuie să le onoreze. Printre cele numite de Ash: Zelenski trebuie să renunțe la monopolul televiziunii, descentralizarea presei trebuie făcută rapid. În realitate, se pare că doar 60% dintre ucraineni sunt de acord cu multe din acțiunile sale. Corupția în Ucraina a atins cote alarmante și cum eforturile de reconstrucție a țării sunt estimate de European Investment Bank la 1 trilion de dolari, porțile pentru clientelism și imense acte de corupție sunt mult prea larg deschise. Kievul se cuvine să-și îmbunătățească și politicile legate de tratarea minorităților – ruși, unguri, români etc.
Ash are un gând și pentru susținătorii Ucrainei. Ei trebuie să vorbească deschis și despre ce merge prost acolo, respingând acel „Nu e bine, fiindcă asta aduce servicii propagandei rusești.” Exemplul de urmat, spune Ash, este cel al lui George Orwell (Omagiu Cataloniei), care a luptat de partea cauzei drepte, dar a fost un critic aspru al slăbiciunilor și metehnelor ei.
Condoleezza Rice (fostă Secretar de Stat și în prezent Director la Hoover Institution, Stanford University) semnalează o capcană în care continuă să intre mulți suporteri ai Ucrainei – „Timpul lucrează în favoarea Ucrainei.” În pofida multor prognoze făcute de tot felul de cititori în stele (Putin moare mâine, armata rusească e la pământ, Rusia se prăbușește economic poimâine etc.), nu e deloc sigur că timpul lucrează în favoarea Kievului.
Întorcându-ne la Biden, probabil că în cadrul unui test viitor, la întrebarea medicilor „Domnule Președinte, sunteți gata să împingeți America într-un război mondial nuclear, pentru a salva Ucraina?”, Biden va răspunde „Da. De trei ori război mondial nuclear.” După care își va pune pe nas ochelarii de soare Ray-Ban, model Aviator-3025s, și i se va alătura lui Tom Cruise în distribuția peliculei patriotice Maverick II în care singurii cascadori sunt cascadorii râsului.
Eu, unul, cred că un Prim Război Mondial Nuclear va fi de ajuns. Celelalte n-ar mai avea nici ce să distrugă, nici ce să omoare. Tot ce ar putea supraviețui ar fi tripleta mondială Ipocrizie-Incompetență-Iresponsabilitate lovită, numai Dumnezeu știe de ce, de imortalitate.
Dorin TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).
Facebook
WhatsApp
TikTok
