ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Două semne de februarie

1. Să sparie gândul…

 

   Oamenii aceștia chiar există sau sunt personaje coborâte din scheciuri celebre ale unor Stroe și Vasilache, Vasile Tomazian și Mircea Crișan, Puiu Călinescu și Toma Caragiu, Jean Constantin și Dem Rădulescu, Ioan Gyuri Pascu și Nae Lăzărescu? Cum ar veni, pleava avizează zgura; sacul și petecul.

   Chiar nu poate fi trimis la plimbare vârful Institutului Cultural Român (aflat într-o jenantă stare de ebrietate ne-culturală) împreună cu ce e mai putred decât în Danemarca prin unele birouri ale Ministerului Afacerilor Externe? Cândva, atașatul cultural și de presă al României în Portugalia se numea Mircea Eliade. Cândva, numele altui atașat cultural al României la Lisabona – dar și la Viena, Berna, Praga și Varșovia – era Lucian Blaga. Cândva, atașatul cultural și de presă al României în Franța se numea Eugen Ionescu.

   Chiar nu bate pe nimeni gândul la București – de la Palatul Cotroceni la Palatul Victoria via Palatul Parlamentului – că ridicolul nu poate să exporte sau să popularizeze decât ridicol?

   P.S. Pe blogul său, Liviu Antonesei a semnalat postarea mea oferind și link-ul spre ea.   Florin Iaru a reacționat prompt:

   Răspund: Aș fi preferat ca și situația să fie fake, nu doar filmul. Așadar, prezint scuzele de rigoare celor victimizați pe nedrept de filmuleț și aștept, cu fruntea sus, să aflu că și situația este fake. În România realitatea bate mai întotdeauna imaginația. Sau e și chestia asta un fake?

 

2. 2. Trecutul care nu trece

 

   Acesta este titlul noii rubrici lansate de revista Timpul. sub semnătura doamnei Mariana Sipoș. El vine din leit-motivul folosit de Javier Cercas (El pasado que no pasa) în cartea El Impostor (Impostorul, Editura RAO, 2021, traducere Mariana Sipoș, Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Traduceri). E vorba, cum o amintește Cercas în câteva rânduri, de o descendență faulkneriană – „The past is never dead. It’s not even past.”

   Dacă m-am simțit onorat că rubrica debutează cu publicarea transcrierii unui lung interviu (mai degrabă o convorbire) acordat doamnei Sipoș în 1998, la Chișinău, m-am întrebat dacă și pe cine ar mai putea interesa astăzi niște gânduri exprimate în urmă cu un sfert de veac.

   M-am bucurat să aflu că există un dram de interes. Iată un dialog purtat pe Facebook – „Gabriela Aninaru: „Excepțional număr al revistei TIMPUL. Da, Dorin Tudoran este acut valabil și astăzi, el care spunea acum cîțiva ani: ‘În România se întâmplă mereu lucruri foarte interesante, pentru că nu se întâmplă niciodată ce trebuie.’ ” Ovidiu Șimonca: „Mulțumim. Da, am avut senzația, citind interviul cu Dorin Tudoran, că el vorbește azi. Veți vedea: lumea culturală, aceeași, lumea politică (mai degradată), politizarea instituțiilor – aceleași procedee și în 1998 și în 2023.”

   Mărturisesc, însă, că valabilitatea pe care o mai poartă unele din gândurile mele de acum 25 de ani mă întristează. Asta pentru că există două motto-uri folosite cândva pe care aștept, aproape cu disperare, să le declar inactuale. Unul – cel menționat de doamna Aninaru, celălalt –„Mă tem că, în decembrie 1989, românii au ieșit din casă revoltați, au ajuns în stradă revoluționari și au intrat în istorie fraieri.” (…) La nivel strict personal, născut fiind în zodia Racului știu bine ce simte John Banville când spune: „The past beats inside me like a second heart.” De aceea, probabil, am considerat mai întotdeauna viitorul drept o existență oarecum facultativă. 

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).