- Ioan Petru CULIANU
Între 21 și 23 octombrie, timp de trei zile, s-au desfășurat la Iași lucrările „Colocviului IOAN PETRU CULIANU – LIVES, WORKS, LEGACIES”. Din păcate, nu am putut onora invitația organizatorilor de a fi prezent. Contribuția mea scrisă a fost citită de Sorin Antohi, căruia îi mulțumesc și pentru traducerea textului în limba română.
A scris cărți, apoi a murit
Prietenul meu Néné (cunoscut și ca Ioan Petru Culianu) era un om cu multe roluri: istoric al religiei, culturii și ideilor, filozof și eseist politic, scriitor. De la moartea lui prematură, tragică și absurdă, acum mai bine de treizeci de ani, prieteni, savanți și admiratori ai operei sale au publicat mii de pagini despre această personalitate extraordinară, multidimensională. Sînt sigur că, în timpul acestei întîlniri, unii dintre prietenii săi erudiți vor detalia și mai mult deja extraordinarul său portret savant. Vă rog să-mi dație voie – mie, probabil cel mai neînvățat prieten al lui Néné – să fiu mai relaxat și mai puțin înclinat academic.
Aș vrea să încep prin a mărturisi că îmi lipsește cel mai mult nu atît cunoașterea enciclopedică a lui Culianu, cît Culianu omul, incredibilul simț al umorului al lui Néné. Și acum, două episoade.
Primul… Am descoperit foarte devreme și am discutat îndelung fascinația noastră comună pentru autori ca Adolfo Bioy Casares și Jorge Luis Borges. Romanul lui Casares La invención de Morel, publicat în 1940, și introducerea în care Borges a plasat cartea autorului de douăzeci și șase de ani în aceeași ligă cu The Turn of the Screw (de Henry James), Der Process (de Kafka), Voyage au centre de la Terre (de Jules Verne), erau subiecte constante în cîteva din conversațiile noastre.
Într-o seară am petrecut mai mult de două ore vorbind despre rolul traducerilor, începînd cu clasica formulă Traduttore, traditore, ideea că traducerea e întotdeauna o trădare a adevăratului înțeles al originalului. Am dezbătut dacă traducerea engleză a unui paragraf din romanul lui Casares este sau nu o trădare a originalului: „Creo que perdemos la inmortalidad porque la resistencia a la muerte no ha evolucionado; sus perfeccionamientos insisten en la primera idea, rudimentaria: retener vivo todo el cuerpo. Sólo habría que buscar la conservación de lo que interesa a la conciencia. I believe we lose immortality because we have not conquered our opposition to death; we keep insisting on the primary, rudimentary idea: that the whole body should be kept alive. We should seek to preserve only the part that has to do with consciousness.” După cîteva zile, l-am întrebat pe Néné ce credea despre prima colaborare dintre Casares, atunci în vîrstă de șaptesprezece ani, și Borges, de treizeci. Mă refeream desigur la “pliantul semi-științific, semi-comercial despre virtuțile iaurtului” pe care cei doi autori argentinieni l-au scris în 1935 pentru La Martona, cel mai mare lanț de produse lactate, deținut de unchiul lui Casares. Dintre cele patru rețete oferite de Borges și Casares în pliantul lor, una a devenit faimoasă – Pan de Maíz con Leche Cuajada (pîine de mălai cu iaurt). Răspunsul lui Néné a fost prompt și detaliat: „Dorine, trebuie să scriem un pliant 150% științific și 200% non-comercial care glorifică virtuțile felului de mîncare românesc mămăliguță cu brînză-unt-lapte-și-smîntînă, să-i subliniem rolul în consolidarea patriotismului românesc, și să oferim propria noastră rețetă pentru acest fel românesc eminamente patriotic. Apoi ar trebui să trimitem pliantul nostru spre publicare în Scînteia. Dar mai întîi trebuie să mergem la Buenos Aires, să adunăm cît mai multă informație cu putință despre istoria lanțului La Martona și să luăm un café cortado cu medialunas la Café Tortoni. Ne-am înțeles?”. „Ne-am înțeles.” Desigur, n-am trimis nimic la Scînteia și n-am găsit niciodată timpul să călătorim împreună la Buenos Aires, dar datorită eseului lui Néné „Cultură română?”, publicat în Agora, Néné, ca autor, și eu, ca redactor-șef al revistei, am fost declarați, chiar de unele cunoștințe comune, dușmani ai culturii române, arătînd o nerușinată, nepatriotică lipsă de respect pentru ea.
Al doilea… Fiind cu cinci ani mai bătrîn, într-o zi am exercitat acest privilegiu și am propus ca Néné și cu mine să trecem de la modul formal de ne adresa unul altuia (vouvoiement) la folosirea prenumelui (tutoiement). A acceptat grațios. Cu trei zile înainte, mă întorsesem de la un congres organizat la Blois de Jacques Lang (pe atunci ministrul francez al Culturii și primar al orașului), patronat de soția președintelui François Mitterrand, Danielle. I-am spus lui Néné că, din pricina unor accidente logistice, trebuisem să împart un apartament, timp de o zi și o noapte, cu Roman Polanski. Celebrul regizor mi-a pus o mulțime de întrebări despre Ceaușescu și România, dar a refuzat să-mi dea un interviu pentru Vocea Americii fiindcă, din motive bine-cunoscute, ura Guvernul SUA. Tot ce voia să rețin pe bandă era: „À bas Ceaușescu! Vive la Roumanie! J’aime mon nouvel ami Dorin!” În timpul dineului oficial de închidere, Jacques Lang m-a prezentat lui Danielle Mitterand. Apoi am avut o discuție privată cu Gilles Martinet, un vechi camarade d’armes al președintelui – pentru care aveam un mesaj de la unul din prietenii săi aflați încă în România, care era hărțuit constant de Securitate. Am vorbit puțin și despre François Mitterrand, și i-am mărturisit lui Martinet că îl găseam pe președintele francez un pic plicticos, fără umor. Martinet mi-a spus că greșeam și a oferit o poveste: într-o zi, un membru al Partidului Socialist Francez l-a întrebat pe Mitterand: “Je peux te tutoyer?”. Mitterand a răspuns: „Si vous voulez.”. Néné a fost amuzat și am vorbit puțin despre diferența dintre tutoiement și vouvoiement. După cîțiva ani, în 1993, am găsit scurtul dialog menționat de Catherine Aubry, în cartea ei Dites-moi tu. Data următoare cînd m-a sunat, Néné a început cu „Bonsoir, Dorin. Je peux te tutoyer?”. „Si vous voulez, cher Néné.” A răspuns: „Á bas Ceaușescu! Vive la Roumanie!”.
Acum, cînd scriu, e aproape 4 dimineața. Tocmai am terminat de recitit romanul lui Casares. Mă uit la telefon. Cumva, îl aștept să sune și să aud vocea caldă a lui Néné: „Dorin, je peux te tutoyer? ”. Știu – nu se va întîmpla niciodată. Tot ce-mi rămîne la această oră între noapte și zi sînt versurile lui Dante Gabriel Rossetti citate de Borges la sfîrșitul introducerii sale la cartea lui Casares:
„Am mai fost aici,
Dar cînd sau cum nu pot să spun:
Știu iarba de dincolo de ușă,
Mirosul dulce intens,
Șuieratul, luminile de-a lungul țărmului.”
Nu știu dacă Malraux avea dreptate spunînd: „Ceea ce are teribil moartea este că transformă viața în destin.” Aș spune mai curînd că unii oameni au vieți, pe cînd alții au destin. Știu cărei categorii îi aparține Néné. La un an după moartea soțului său John Gregory Dunne, Joan Didion a descoperit, într-un volum intitulat Lives of ’54, care fusese pregătit pentru întîlnirea de cincizeci de ani a promoției sale de la Princeton, două rînduri scrise de Dunne însuși: “William Faulkner a spus o dată că necrologul unui scriitor ar trebui să fie ‘A scris cărți, apoi a murit.’”. Ar fi suficient.
Evident, acesta nu e un necrolog, e celebrarea unui om strălucit. Totuși, adevărul inexorabil este că, după ce a scris cărți, a murit. Atît e de simplu.
(Traducere din engleză de Sorin Antohi)
- It’s the economy, stupid!
Incompetență sau nerușinare? Este greu de spus care dintre cele două este la qualité maîtresse în cazul tandemului Joe Biden-Kamala Harris. E dificil pentru că incompetența și nerușinarea celor doi merg mână în mână sau secvențial – cu cât incompetența este mai mare, cu atât mai grosolană devine nerușinarea. Este nevoie de multă incompetență pentru a duce economia atât de jos unde a fost prăbușită în acești nici doi ani, dar și mai mare este nerușinarea ca între două înghițituri de înghețată să afirmi că ești îngrijorat de restul lumii, nu de soarta dolarului, fiindcă „our economy is strong as hell”, când toate datele te contrazic – Este nevoie de multă incompetență pentru a nu reuși să faci nimic care să atenueze criza de la granița de sud, dar e nevoie de o colosală nerușinare pentru a afirma că „the border is secure” și că problemele care mai există au fost create de fostul președinte, când Trump a fost cel care a inițiat măsuri de stăvilire a imigrației ilegale, măsuri anulate imediat după venirea la putere a tandemului Biden-Harris.
Declarația Kamalei Harris („țarina imigraței”) a stârnit reacții de dezaprobare chiar printre democrați. Henry Cuellar (D-TX) avea să declare: „The border is not secure(…)We get thousands of people along the border, at least 6 to 8 thousand people a day.(…) “You’re talking about almost 4 plus, maybe 4.4. million individuals in two years. If you call that secure, I don’t know what secure is.” Numai în capul incompetentei Harris așa ceva indică o graniță aflată în siguranță., Nu știu ce e de ales? S-o vezi râzând, ca proasta-n târg, când nu știe ce să răspundă la întrebări elementare sau să o asculți îngăimând cu siguranță, răspunsuri incoerente. Harris a ajuns de râsul lumii ca producătoare de „word salads”: „We invested an additional $12 billion into community banks, because we know community banks are in the community, and understand the needs and desires of that community as well as the talent and capacity of community”.
Iată și o explicație pentru ce înseamnă „word salad” și de ce eticheta i se potrivește Kamalei Harris: „a jumble incoherent speech, which is unintelligible due to a mental disorder. Kamala’s habit of rambling and saying circular sentences is also called a word salad by people.”
Este nevoie de multă incompetență să tot transmiți mesaje imbecile despre pandemie, dar îți trebuie o doză imensă de nerușinare să anunți că pandemia a trecut, când propria administrație prelungește starea de urgență până în ianuarie 2023. Până și o universitate din siajul democraților, Brown University, s-a văzut nevoită să-l contrazică pe Biden subliniind că la 400 de decese pe zi datorate COVID-ului nu se poate afirma că pandemia a trecut. Deși am scăpat de pandemie, Casa Albă cere Congresului să aprobe încă 22 de miliarde de dolari destinați luptei împotriva… pandemiei. Este nevoie de multă incompetență să adaugi 20 de miliarde de dolari pe an la datoria astronomică a țării – peste 31 de trilioane! – doar pentru a acoperi cheltuielile legate de criza imigranților ilegali, dar trebuie să fii îmbăiat în nerușinare ca să susții că asta face bine Americii. Până și Bill Clinton s-a văzut nevoit să declare că trebuie să existe o limită a absorbției și integrării unor astfel de imigranți pentru ca societatea să nu fie destabilizată.
De fapt, tot ce fac și democrații, și republicanii în acest moment nu are nimic de-a face cu binele țării, ci cu disperarea lor de a nu pierde alegerile din noiembrie (mid-term elections) și pe cele prezidențiale din 2024. Diferența este că, în vreme ce republicanii acționează haotic, fără vreun plan bine conturat, democrații au un plan și se țin de el. Sigur, a considera că tot ce le trebuie pentru a câștiga este să-l bage pe Trump în pușcărie poate fi un plan riscant. Cum riscantă este și strategia de a face din dreptul la avort punctul principal al agendei electorale, în detrimentul subiectului principal – economia. Până și Bernie Sanders consideră o asemenea abordare electorală „a political malpractice”. Riscantă este și „strategia” republicanilor care amenință de dimineață până seara că, în cazul în care câștigă majoritatea în Camera Reprezentanților, vor cere punerea sub acuzare a președintelui Joe Biden.
Optimismul republicanilor legat de adjudecarea Senatul și a Camera Reprezentanților mi se pare neîntemeiat. De altfel, în urmă cu câteva luni, Mitch McConnell trăgea un semnal de alarmă declarând că lipsa de tracțiune/portanță politică a multor candidați republicani face problematică o victorie în adjudecarea Senatului sau a Camerei Reprezentanților. Cu Sarah Palin e greu să câștigi alegeri.
Desen & ⓒ A.F.Branco
Este foarte posibil ca Larry Kudlow să se înșeale considerând că în noiembrie alegătorii îi vor decarta pe democrați din cauza nerușinării cu care Biden, Harris și acoliții lor mint și, mai ales, din cauza stării deprimante a economiei. În 1992, James Carville a produs un slogan care l-a ajutat foarte mult pe Bill Clinton să câștige alegerile – The economy, stupid! Strategia lui Carville a fost de canaliza atenția membrilor campaniei lui Clinton pe subiectul major – starea economiei, recesiunea înregistrată sub candidatul George W. Bush. Sloganul a devenit nu doar foarte popular în varianta It’s the economy, stupid!, ci s-a dovedit și de mare eficacitate. Mulți alegători care, cu patru ani în urmă, votaseră pentru George W. Bush l-au preferat pe Clinton, tocmai din cauza recesiunii pe care Bush se încăpățâna să nu o recunoască. Dar acei ani erau încă mai aproape de un comportament rațional al alegătorilor. Acum, mai totul pare din ce în ce mai depărtat de zona în care operează raționalul, idiosincraziile și ura viscerală fac regula jocului electoral. Sunt prea multe segmentele electoratului care par dacă nu deja cu totul mancurtizate, cel puțin anesteziate și gata de a fi supuse totalei spălări pe creier. Armate de „doctori anesteziști” – presă, rețele de socializare, industria de divertisment, miliardari loviți de fascinația pentru socialism științific, ba chiar oameni din entități federale loiali nu instituțiilor, ci clanurilor politice etc. – lucrează din zori și până-n zori la adormirea electoratului.
Democrații – de la președintele Biden la acoliții săi din presă – nu se sfiesc să umble cu Bau-Baul. Cel mai recent mesaj transmis electoratului este că, de vor câștiga alegerile din acest noiembrie (mid-term elections), republicanii vor spori inflația, vor provoca recesiunea și vor prăbuși economia, tocmai acum când țărișoarei îi merge din ce în ce mai bine.
Șansele ca victimele prăbușirii economice să fie trezite la realitate de un It’s the economy, stupid! sunt foarte mici. Treizeci de ani au erodat puternic eficiența unui astfel de apel la trezire, la rațional. Ca să nu mai spun că, atunci când trezești somnambulul aflat pe marginea streșinii, nu știi unde cade. În sfârșit, democrații ar trebui să nu bareze drumul lui Trump la o candidatură în 2024. Fostul președinte are zero șanse să fie nominalizat de Partidul Republican. Ar candida ca independent, tot cu zero șanse de a câștiga. Rezultatul? Ar asigura victoria candidatului democrat/candidatei democrate (fie că ar fi Biden, fie că ar fi Harris, fie că ar fi Hillary Clinton etc.), căci candidatul Trump nu ar face altceva decât să ia din voturile candidatului republican. Exact ce a produs candidatura independentului Ross Perot în 1992.
Deși în iunie 1992 rezultatele unui sondaj efectuat de Gallup îl dădeau câștigător în competiția cu ceilalți doi candidați – George W. Bush și Bill Clinton, la alegerile din noiembrie Perot nu a câștigat niciun vot electoral, dar a câștigat aproape 20 de milioane de voturi, adică 18.9% din votul popular.
Dorin TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).
Facebook
WhatsApp
TikTok
