ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Două cărți de suflet

(I)

   Recomand rareori cărți. Nu de alta, dar nu vreau să induc nimănui preferințele mele. Și-apoi, nu sunt critic literar, n-am uneltele pe care le are el. Pentru mine, o carte este o dragoste. Un fel de orbire. Temporară sau definitivă. Mi-o asum. Respir cu ea. Simt prin ea. Sau, pentru mine o carte este o indiferență pe care nu țin s-o explic altora. Mi-e de-ajuns chinul de a încerca să înțeleg ceva ce nu se lasă înțeles – de ce mă lasă rece o carte, care pe alții îi entuziasmează.

   Când Alexandru Petria mi-a trimis manuscrisul intitulat Înainte de venirea asteroidului, m-a izbit neliniștea. Dacă nu-mi place?, mi-am zis. Ce-i voi scrie prietenului meu Sandu? Nu știu să mint, mai ales când este vorba de cărți.

   Cartea nu mi-a „plăcut”. M-a lovit. Este în ea ceva ce trece dincolo de frumos și de urât. Nu există în ea niciun rând care să ofere o geană de confort. Nu o poți citi în fața șemineului, fumând un trabuc. Dacă ai putere să o citești până la capăt, ești norocos. Câștigul este acela că poți face pasul între o lume și cea de după ea, fără să te mai întrebi care este cea dintâi și care cea de după. Fără să-ți mai pese de diferența respectivă. Căci nimeni nu știe, cu adevărat, dacă ce lasă în urmă este viața, și dacă ce spre se îndreaptă este moartea.

   Iată aici câteva rânduri scrise pentru a însoți la tipar spovedania lui Alexandru Petria: „Invaliditatea – ca și exilul, condiția umană cu care se aseamănă cel mai mult – nici nu înnobilează, nici nu degradează. Ea încadrează experiența. Nu o definește.”, scria cândva Charles Krauthammer. Despre suferință se poate spune același lucru – nici nu înnobilează, nici nu degradează. Ea încadrează o experiență. Modul în care o administrăm, ne definește. Cu trecerea timpului, tragedia care a stârnit nașterea acestei cărți se va estompa. Suferința provocată de ea – mai greu. Deocamdată lava e foarte fierbinte. Mai degrabă decât a fi o carte scrisă de Alexandru Petria, Înainte de venirea asteroidului  este o carte care îl scrie pe Alexandru Petria. Prins în vârtejul ei, autorul se verifică prin suferință. O carte furioasă, revoltată și, pe alocuri, „revoltătoare”. O carte despre tot ce simte poetul că-i stă împotrivă. O carte a cărei temă centrală pare deseori invizibilă, dar care țese întreaga pânză lirică. Și la nivel poetic, și la nivel uman, izbăvirea va veni, când poetul va popula definitiv spațiul-proiect desenat de un titlu care-i aparține – „Să te trezești în ce iubești”. Împăcarea se va ivi, când suferința va fi înlocuită cu totul de acceptarea adevărului că moartea este contemporanul nostru cel mai loial.

 

 

(II)

   Primele întrebări pe care mi le punea în urmă cu 45 de ani Nicolae Prelipceanu într-un dialog publicat în revista Tribuna (nr.31/1977) sunau așa: „Ai scris multă publicistică, ai lucrat la o revistă cu birourile mai mult ’pe teren’ decît la Casa Scînteii. De cîțiva ani îți tragi colegii de limbă și publici pagini întregi de interviuri. Îți place publicistica? Îți place așa de mult să iei interviuri? N-ai auzit, oare, că poetul e bine să scrie numai poezii căci altfel, risipindu-se în alte multe pagini, își subțiază talentul?”

   Răspunsul meu suna astfel: „Peste vreo cîteva luni împlinesc 10 ani de cînd, printre altele, mă ocup și cu luarea de interviuri. În toată această vreme la un singur lucru n-am avut timp să mă gîndesc: dacă îmi place să iau interviuri.(…) Cunosc cîțiva oameni care speră (nu știu de ce?) că tot făcînd eu publicistică, tot luînd interviuri o să mă pierd ca poet și mîine, poimîine, vor putea scrie prin vreun colț de gazetă ‘bun publicist a ajuns prietenul nostru Dorin Tudoran; păcat că s-a ratat ca poet’.(…) Firește, publicistica poate omorî un poet, atunci cînd acesta, deși n-are harul cuvenit, bate cîmpii reportajelor, însemnărilor, bloc-notes-urilor, etc. (…) Eu unul fac gazetărie tocmai ca, atunci cînd mă apuc să pun pe hîrtie un vers, să nu mă trezesc făcînd recenzie, pamflet, cronică sportivă, cronică mondenă, să nu țin cursuri de morală, să nu versific pasaje din codul eticii și echității socialiste, să nu, să nu…”

   M-am gândit de câteva ori la acel dialog, în vreme ce mă luptam să răspund calupurilor de întrebări primite de la Robert Șerban pentru ceea ce avea să devină o carte-dialog: Numai copilăria e glorioasă.

   M-am gândit, fiindcă îmi imaginez că și în cazul lui există destui binevoitori care se întreabă dacă nu cumva poetul se predă, cu arme și bagaje, publicistului cu același nume, căci Robert face foarte multă jurnalistică scrisă, radiofonică; face televiziune, ba scrie și proză.

   Învederatul, Poeme alese 1994-2022, antologia de poezie care i-a apărut de curând la Editura Cartier din Chișinău, îi poate liniști pe posibilii neliniștiți de soarta poeziei lui Robert Șerban.

   Publicându-i în AGORA, în urmă cu 30 de ani, poeziile pe care mi le dăduse la Timișoara tânărul student, a fost pariul meu. L-am câștigat. Ce se va întâmpla în continuare între Robert Șerban și poezia sa este pariul său. Îi urez să-l câștige.

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).