ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – De iarnă, încă…

 

1. Veneticul

 

 

   Nu știu dacă au dreptate analizele care spun că protestul nonviolent (rezistența civilă) este de două ori mai eficient decât protestul violent în determinarea unor schimbări politice și sociale, dar nu este nicio îndoială că produce mult mai puține victime. Și asta este o diferență majoră.

 

   Sarah și Nessim, evrei-greci, francofoni, aparținând uneia dintre cele mai vechi comunități evreiești, Romanioți, trăiesc în insula Corfu. Sarah este fluentă în șase limbi, Nessim – în cinci. Se mută în Egipt. Deschid în Alexandria una dintre cele mai bune librării ale Orientului Mijlociu – Cité du Livre. Giuseppe și cele două surori ale sale frecventează școala franceză. După o vacanță de vară petrecută la Paris, Giuseppe, în vârstă de 17 ani, obține încuviințarea tatălui său de a rămâne în capitala Franței. Dar din ce să se întrețină? Simplu: comis voiajor – va bate din ușă în ușă, încercând să vândă cărți de poezie. Încă un visător pe străzile Parisului!

   Giuseppe găsește timp să studieze pianul, începe să cânte în cluburi de noapte unde întâlnește câteva din numele cunoscute ale epocii. Tânărul cantautor Georges Brassens îl ia sub aripa lui și-l introduce în cercurile de artiști și intelectuali care petrec mult timp în zona Saint-Germain-des-Prés. În semn de mulțumire pentru tânărul său maestru, Giuseppe își schimbă numele – din Giuseppe „Yussef” Mustacchi devine Georges Moustaki.

   În 1958, chitaristul Henry Crolla îi vorbește în termeni elogioși despre el celebrei Edith Piaf. Mai mult într-o doară decât cu adevărat interesată să-l cunoască, Piaf cere să-l asculte. Dezastru total: „Am luat o chitară în mână și am fost lamentabil.” – își amintește Moustaki. „Dar ceva trebuie să o fi mișcat. Mi-a cerut să merg în seara aceleiași zile la Olympia și să o aud cântând, după care să-i arăt, mai târziu, cântecele pe care tocmai le masacrasem.”

   Începe să scrie cântece pentru Piaf. Unul dintre ele face, foarte rapid, carieră mondială – Milord. Doar textul este al lui Moustaki, muzica a fost scrisă de Margueritte Monnot. Urmează un an în care iubiții Piaf-Moustaki sunt de nedespărțit iar presa nu întârzie să-l catalogheze pe Moustaki drept un „gigolo”. Compune pentru Yves Montand, Dalida, Juliette Greco, Enrico Macias, Pia Colombo, Barbara, Serge Reggiani, Françoise Hardy, Henri Salvador, Colette Renard, Tino Rossi, Brigitte Fontaine și nu puțini alții. După zece ani, începe să cânte și el în public – în franceză, italiană, engleză, greacă, portugheză, arabă și spaniolă. (@compilații)

1968. Franța fierbe. Ia naștere „o mișcare uriașă de protest social și cultural. Tinerii visează la o lume mai liberă, mai deschisă, mai unită”,notează un comentator. Demonstrațiile de stradă sunt din ce în ce mai violente, iar reacția forțelor de ordine – pe măsură. Președintele Charles de Gaulle are un mesaj dur pentru demonstranți: „Republica nu va abdica.” Deși lui Moustaki îi repugnă violența, cântă în câteva fabrici ocupate de demonstranți, dar mesajul său exclude violența.
1969. În ziua de 28 aprilie, Președintele Charles de Gaulle demisionează după ce rezultatul referendumului lansat pentru reforme la nivelul Senatului și la nivel regional îi este defavorabil. „Franța este marcată de dezbateri despre imigrație. Lucrătorii străini sunt numeroși, dar puțin apreciați. Cuvântul ‘métèque’ continuă să fie folosit, purtând o încărcătură de dispreț”, ne spune un cronicar al epocii. Moustaki îi oferă vechiului său prieten Serge Reggiani să lanseze un cântec – Le Métèque. „Un titlu ciudat și provocator care a atras imediat atenția, pentru că, la acea vreme, ‘métèque’ nu era un cuvânt neutru. Era o insultă rasistă, folosită pentru a se referi la străini, imigranți din sud sau est – cei considerați intruși.”, ne reamintește cronicarul. Speriați de ce ar putea declanșa cântecul, și Reggiani, și casa de discuri cu care are contract refuză să preia cântecul. Moustaki decide să-l interpreteze singur și îl lansează pe un disc 45 RPM. Succesul este enorm. Într-o emisiune de televiziune în care se reîntâlnesc, Reggiani încearcă s-o dea pe glumă, explicându-i lui Moustaki că nu putuse să lanseze cântecul, fiindcă mutra lui nu are nimic din portretul celui din cântec: „Avec ma gueule de métèque, de juif errant, de pâtre grec et mes cheveux aux quatre vents,/Avec mes yeux tout délavés qui me donnent l’air de rêver, moi qui ne rêve plus souvent.” („Cu mutra mea de venetic, d-evreu nomad, de păstor grec, și pletele-mi ce-n vânt petrec,/Cu ochii mei cei spălăciți, ce mă fac parcă să visez, eu ce de mult

n-am mai visat.“ – (Trad.@sanducu)

   Moustaki zâmbește și-i răspunde că-i oferise cântecul: „Pentru că și tu ești un venetic.” – Reggiani se născuse în Italia (la Reggio Emilia) și din Sergio devenise Serge abia la vârsta de 8 ani, când părinții săi se hotărâseră să se mute în Franța. Refuzul lui Reggiani i-a oferit lui Moustaki șansa de a se vedea propulsat spre glorie. Mândru dar și uimit, Moustaki vedea astfel succesul cântecului său: „O mică răzbunare subliminală a devenit imnul antirasismului și al dreptului la diferență, strigătul de revoltă al tuturor minorităților.”

   Iată câteva gânduri despre cântec semnate de un podcaster foarte avizat (@ephemere): „Din punct de vedere filozofic, este o schimbare extraordinară. El ia o insultă și o transformă într-un strigăt de luptă. El ia ceea ce era considerat o slăbiciune și o transformă într-un punct forte. Este o afirmare a identității, o acceptare de sine, un mod de a spune ‘Sunt diferit și tocmai această diferență mă face unic.’ ” […] „El le redă demnitatea celor disprețuiți. Le oferă o voce, o poezie, un sentiment de mândrie. Și ceea ce este cel mai uimitor este că publicul nu respinge această melodie. Dimpotrivă, o îmbrățișează, o iubește, o transformă într-un succes imens. Peste un milion de discuri vândute la acea vreme. Prin intermediul acestei melodii, este ca și cum societatea franceză, cel puțin pe durata unui refren, este de acord să audă un alt adevăr.” […] „Le Métèque nu este doar un cântec de dragoste; este o declarație universală. Este povestea unui om care transformă o insultă în poezie, respingerea în tandrețe, diferența în frumusețe. Georges Moustaki ne spune: ’În cele din urmă, nu contează de unde venim, chipul nostru, originile noastre, rănile noastre; ceea ce contează este dragostea pe care o avem de oferit.’ Și acesta este, fără îndoială, motivul pentru care acest cântec transcende timpul, pentru că fiecare se poate recunoaște în el, fiecare se poate regăsi reflectat în el. La un moment dat, am fost cu toții pentru cineva „métèque”-ul și cu toții am visat să spunem ’Vin să-ți ofer dragostea mea.’ ”

   Deși total integrat social și cultural, devenit unul din marile nume ale muzicii franceze cu un succes mondial de invidiat, Moustaki poartă permanent în suflet lumea din care venise. Nu vede nicio adversitate între cele două componente ale identității sale: „Alexandria copilăriei mele era lumea în miniatură, cu toate rasele și toate religiile. Rareori m-am simțit străin undeva, pentru că am găsit întotdeauna o referire la Alexandria în limbile pe care le auzeam, în mirosurile pe care le respiram sau în culori.”

   Unii dintre cei pe care-i admiră încep să pară ușor „deranjați” de succesul lui. Jacques Brel consideră că muzica lui Moustaki e lipsită de intensitate, iar pentru cinicul, „maitre provocateur”, Serge Gainsbourg (1969, Je t’aime… moi non plus), Moustaki e prea liniștit, prea domestic. Până și Brassens începe să-l țină la o anumită distanță. Lovitura cea mai dureroasă vine, când la urechi îi ajung cuvintele unui bun prieten: „Moustaki nu e decât un Brassens în exil.” Într-un fel, se vedea redevenit străinul, veneticul.

   Posteritatea, însă, îi este foarte favorabilă. De la veșnicul rebel-protestatar, septuagenarul Renaud (cel care declara că rasismul fundamental este cel practicat împotriva Femeii), la interpreți cu mult mai tineri cum ar fi Grégoire sau Jacques Rivet, cântecul lui Moustaki încă face succes. Înregistrări vechi, cum ar fi cea a Melinei Mercouri sau cea a tragicei Pia Colombo, duete precum Moustaki – Zazie sau Moustaki-Dalaras se află în videoteca mea de meloman.

   La moartea lui Moustaki, Lara Marlowe publica în The Irish Time (25 mai, 2013) un text în al cărui titlu se putea citi: „Trubadurul iubirii, tandreții și antirasismului a dat Franței unele dintre cele mai iubite cântece ale sale”.

   Astăzi, când este din ce în ce mai agresivă o recrudescență a rasismului (de toate culorile și în toate arenele, de la cea politică la lumea stadioanelor), îmi revine în minte mesajul marei prozatoare Toni Morrison: „There is no such thing as race. None. There is just a human race — scientifically, anthropologically” („Din punct de vedere științific și antropologic nu există rase. Există o singură rasă – rasa umană.”). Pentru Morrison, rasa este un construct social menit să creeze divizări și ierarhii. „Rasa”, spune ea, „poate fi definită doar ca ființa umană.”

   Când, sub presiunea manipulărilor, mulți sunt tentați să vadă, din nou, un criminal în orice străin, cântecul lui Moustaki rămâne actual, cum menționa un comentator, „deoarece ne vorbește despre exil, identitate, toleranță; deoarece ne amintește că în spatele fiecărui străin se află un om capabil să iubească și să cânte.”

   Acceptând alteritatea, ne dăm o șansă de a fi noi înșine acceptați, căci Noi suntem Celălalt. Lumea de azi are nevoie mai degrabă de trubaduri ai iubirii, tandreții și acceptării, decât de rapperi furioși și uneori aproape analfabeți care, deseori, nu fac nimic altceva decât să toarne sare în răni redeschise și gaz peste foc, câștigând din acest fel de „activism civic” zeci, sute de milioane de dolari. Nu știu dacă au dreptate analizele care spun că protestul nonviolent (rezistența civilă) este de două ori mai eficient decât protestul violent în determinarea unor schimbări politice și sociale, dar nu este nicio îndoială că produce mult mai puține victime. Și asta este o diferență majoră.

 

 

2. Reamintiri…

 

Arta inadecvării: Hannah Arendt vs. Olguța Vasilescu și Hélène Carrère d’Encausse vs. Gabriela Firea-Pandele

 

   Într-un articol publicat ieri, domnul Gabriel Liiceanu scrie: „N-am crezut nicio clipă, desigur, că votând pentru Monica Macovei, ne vom muta în scurtă vreme cu toții în basmul democrației. Știam că aleg «un drum ocolit» la capătul căruia era firesc să-l întâlnesc pe Klaus Iohannis. Nu înțeleg nici acum cu ce am păcătuit electoral făcând acest ocoliș.”

   Câteva comentarii: În alegeri, nu există loc pentru basme. Literatura electorală este total refractară la elemente de ficțiune. Și apoi, dacă tot nu credem în basme, nu se face să le vindem altora drept realitate pe cale de întruchipare. În alegeri precum prezidențialele României din acest an, nu există loc pentru „drumul ocolit”. Dacă, pe de-o parte, susții cu patetism că situația este pe punctul de a deveni catastrofală, nu poți apela, pe de altă parte, la medicină alternativă. Bisturiul este singura șansă. Și în alegeri, bisturiul este procentul. Era evident că, în pofida meritelor sale, nu dna Monica Macovei era candidatul de Dreapta cu șanse de a câștiga aceste alegeri. Domnilor Andrei Cornea și Andrei Pleșu, care au evitat capcana „drumului ocolit”, li s-a răspuns cu câteva îmbrânceli; drept e, amicale. „Strategia” „drumului ocolit” s-ar putea să nu-i aducă pe dl Liiceanu și pe cei care au ales aceeași cale față în față cu președintele Iohannis, ci, mai degrabă, față în față cu președintele Ponta.

   Iată un „sinopsis” al strategiei „drumului ocolit”… „Optând atunci (turul întâi, n.m., DT) pentru Monica Macovei, am vrut să spun un lucru simplu: există în prezentul nostru ceva care poate coagula, devenind rampă pentru o alcătuire durabilă în viitor. Speranța noastră are un temei, născut din înseși exasperările noastre. Am sperat, susținând un candidat mai pe gustul meu, că scorul pe care-l va obține (cu cota de fraudare a votului cu tot) îi va permite să facă un partid care, în 2016, ar urma să intre în Parlament. Mi-am zis că trebuia căutat un nou început. Și că, iată, îl aveam. Am socotit că e bine să-i mulțumim, prin votul nostru, cuiva fără de care – continui să cred – normalitatea ar fi dispărut de pe harta opțiunilor noastre.”

    Câteva comentarii: Stranie strategie în fața dezastrului iminent. Să încerci a stopa declanșarea catastrofei programate pentru 2014 prin pregătirea unui candidat (și partid) pentru 2016 lasă un interval de doi ani în care… Operă de ficțiune, nu acțiune politică și strategie electorală. Care este „noul început” pe care îl avem? Sloganul ridicol „A Treia Forță”? O forță de nici 5%. Constatarea pompieristică „S-a născut Al Treilea Pol Politic”? S-a preferat închegarea unui pol eseistic în detrimentul atingerii unui obiectiv precis și vital – câștigarea alegerilor. Doar o asemenea victorie ar fi asigurat șanse reale „noului început”. Ratarea alegerilor nu o va face. Va exacerba „disperările noastre” și va consolida puterea „partidului-stat”.

   Aceste alegeri – cu adevărat cruciale – nu constituie prilejul cel mai potrivit pentru „a-i mulțumi doamnei Monica Macovei”. Alegerile există doar pentru a fi câștigate sau pierdute, nu pentru a mulțumi cuiva care, evident, nu le poate câștiga încă. Mai întâi îi mulțumim celui care a aruncat în aer ultimele șanse ale Dreptei, doar pentru că Dreapta a refuzat gluma de prost gust: „Udrea președinte!” Și-i mulțumim la fel de călduros cum le-au mulțumit Regelui Carol I și Reginei Elisabeta crescătorii gândacilor de mătase din județul Ilfov în 1906, la împlinirea a 40 de ani de domnie. Apoi ne apucăm să-i mulțumim și doamnei Macovei, într-un context care cere un altfel de efort. În vremea asta, ceilalți pot câștiga alegerile.

   Au existat semne limpezi că rezultatele alegerilor prezidențiale de acum vor avea și un apăsat caracter anti-Băsescu. Dincolo de cum s-a ajuns la referendumul din 2012, dincolo de mărimea fraudelor comise atunci, rezultatul referendumului indica un viguros curent anti- Băsescu. Parlamentarele aceluiași an au fost catastrofale pentru forțele pro-Băsescu. Partidul de poșetă PMP, cel mai recent bâzdâc politic al președintelui Băsescu, n-a strălucit în europarlamentarele din acest an. Cu toate meritele sale, dincolo de faptul că este percepută drept partea bună a „Moștenirii Băsescu” (spre deosebire de doamna Elena Udrea, care este văzută, de mulți, drept partea malefică a moștenirii cu pricina), doamna Monica Macovei nu putea să scape, peste noapte de brandul Băsescu. O marcă politică nu lipsită de merite, dar, în final, compromisă de un lung șir de vorbe, acțiuni și spectacole degradante, nesancționate la timp de mulți dintre suporterii proiectului politic Băsescu.

   Este o naivitate să speri că voturile câștigate de Monica Macovei în primul tur se vor duce, în al doilea tur, la Klaus Iohannis, fiindcă așa le va cere dna Macovei alegătorilor ei. Spre cinstea lui, electoratul dnei Macovei nu este unul tip plastilină, cum este cel al PSD-ului. În ceea ce îi privește pe nehotărâți, mulți dintre ei ar putea reacționa negativ la îndemnurile de acum de a-l vota pe Klaus Iohannis, tocmai pentru că sunt făcute prin portavocile care, înaintea primului tur, l-au tocat mărunt pe același Klaus Iohannis, etichetându-l ba doar „Un Relu Fenechiu cu nume german”, ba un „traficant de copii vânduți pentru organe de schimb”. În cel mai bun caz, strategia „drumului ocolit” nu le spune nimic unor alegători exasperați. În cel mai rău caz, îi poate determina să voteze împotriva lui Iohannis.

   Un alt strateg al „drumului ocolit” ne asigură că: „Monica Macovei se bucură de ceea ce putem numi carisma justiției independente și magnetismul statului de drept”, și ne-a tot îngropat în citate, ba dintr-o „gânditoare germană”, ba din alți teoreticieni străluciți.

   Trei observații: Carisma unui candidat este cuantificată doar prin procentele pe care le obține. Un 4.6% nu despre carismă vorbește. Altfel, într-un candidat care strânge 46% ar trebui să-l vedem chiar pe Dumnezeu. Alegerile nu se câștigă nici doar cu scrisori deschise/pamflet adresate unui candidat inacceptabil, nici doar cu dedicații subtil-ironice adresate Patriarhului Daniel, fotografiate și ajunse în posesia presei. E nevoie și de altceva care să dea unor asemenea gesturi puterea unei torpile de mare calibru. În lipsa submarinului și a mecanismului de lansare, focoasele nucleare aflate pe mare sunt la fel de periculoase ca niște geamanduri. Paginile cu ceva șanse de a fi consemnate de o istorie literară nu intră, neapărat, și în atenția istoriei electorale. Alegerile nu se câștigă cu Hannah Arendt (idei despre morală) sau Hélène Carrère d’Encausse (istorie și politologie). Se câștigă – hélas! – cu eficiența Olguței Vasilescu de a mobiliza un bazin electoral și cu minciunile convingătoare ale Gabrielei Firea-Pandele.

   Până când existența unei asemenea realități lipsite de splendoare intelectuală nu va fi acceptată și până când nu se vor elabora strategii eficiente pentru a supraviețui într-o asemenea realitate, nu se vor câștiga prea multe alegeri. Se va construi nu un pol politic, ci un pol eseistic. Iar alegătorii nu sunt cu toții cititori de eseuri.

   Și mai pe șleau spus – „teoria ca teoria, dar practica ne omoară”.

                                                                                                                 (13 noiembrie 2014)

 

2. De acum trei ani…

 

O postare de acum trei ani. Orbirea e de mai lungă durată.

Stalin sau despre orbire  

Astăzi se împlinesc 70 de ani de la moartea lui Stalin. Îmi amintesc foarte bine ziua. Aveam 8 ani și eram printre școlarii scoși într-o piață din Pitești să plângem. Există o pagină de proză extraordinară a lui Fănuș Neagu despre acea zi – copii scoși în locuri publice să jelească moartea marelui conducător. Cum nu plângeau, au fost luați la palme, pentru a provoca lăcrimarea. În vremea asta, locuri ale Lumii libere dădeau un jalnic spectacol de orbire. O Franță imbecilizată, plângea fără să o fi luat cineva la palme, deși ar fi meritat. Iată cum debutează un articol al lui Jacques de Saint Victor din Le Figaro: „Le 5 mars 1953, la France semble frappée par un de ces élans d’aveuglement dont elle a le secret. Du siège du PCF jusqu’au Collège de France, en passant par le Palais Bourbon, une partie de la presse et du monde catholique, c’est un fleuve de lamentations qui se répand pour regretter la disparition de Staline, un des plus cruels dictateurs du XXe siècle. Poètes en tête, la «nation des droits de l’homme» s’installe dans la posture de la famille triste et éplorée pour saluer la mort du responsable du Goulag et de plusieurs millions de morts. L’Humanité titre son édition spéciale du 6 mars «Deuil pour tous les peuples qui expriment dans le recueillement leur immense amour pour le grand Staline». La conférence nationale du PCF s’interrompt et tous les délégués, «visage empreint d’une douleur immense», pleurent comme des chaisières ; «partout les cœurs sont empoignés par l’angoisse».” Un necesar memento, nu de alta, dar Istoria are prostul obicei de a se repeta.

Dorin  TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA