- Reamintiri…
Loviturile de stat: între privatizare și federalizare
Vineri, 21 septembrie 1979, avionul în care se afla un suveran detronat s-a învârtit deasupra aeroportului Orly fără să primească până la urmă dreptul de a ateriza. Abia când pilotul a informat autoritățile franceze că avionul nu mai are carburant suficient, aparatului i s-a permis să aterizeze pe pista aeroportului militar din Évreux, aflat la nord-vest de Paris. Avionul venea de la Tripoli unde, aflat în vizită la prietenul său Gaddafi, împăratul Bokassa aflase cu o zi înainte că fusese detronat printr-o lovitură de stat.
Cum avea cinci reședințe splendide în Franța, un fiu, Georges, locuind la Paris, iar împărăteasa Catherine locuia la castelul (proprietate personală) Hardricourt de lângă Meulan, cam la jumătatea drumului între Paris și Évreux, stabilirea în Franța i s-a părut lui Bokassa soluția naturală. Nu și autorităților franceze, deși pentru foarte multă vreme Bokassa fusese dorlotatul Franței și, mai ales, se bucurase de prietenia președintelui Valéry Giscard d’Estaing.În plus, Bokassa avea dublă cetățenie: franceză și central africană. Cu toate acestea, susținându-și hotărârea de a nu-i permite să părăsească avionul, răspunsul Palatului Élysée în chestiunea cetățeniei a fost următorul: „Împăratul Bokassa este cetățean al Africii Centrale”.
Lăsat să aștepte în avionul parcat în beznă, la capătul unei piste de aterizare, Bokassa a început să ceară explicații pentru modul în care este tratat. Despre acel „dialog la distanță” există multe relatări. Unele – foarte controversate. Când i s-a adus la cunoștință unele dintre motivele dizgrației universale în care a căzut, se spune că Bokassa a zâmbit amuzat. Era de mult ținta acuzației de canibalism. S-a gândit ce s-a gândit și ar fi cerut să se trimită prin fax oficialităților franceze lista tuturor demnitarilor care, vizitându-l, fuseseră serviți de bucătarii săi, printre alte delicatese, și cu carne de om, pe care invitații o găsiseră delicioasă. Se pare că primul nume pe listă era cel al dragului prieten Valéry Giscard d’Estaing.
Jean-Bédel Bokassa a intrat în armata franceză în 1939. S-a distins pe câmpul de luptă și a primit, printre altele, Legiunea de onoare și Crucea de război. Când, în iulie 1965, premierul Republicii Central Africane, David Dacko, l-a trimis într-o delegație la Paris cu scopul de a nu-i mai permite să se reîntoarcă în țară, Bokassa a găsit sprijin din partea unor personalități de vârf. Potrivit declarațiilor fostului împărat, Dacko a fost obligat să renunțe la planul său în momentul în care generalul Charles de Gaulle i-ar fi spus: „Bokassa trebuie lăsat să se întoarcă imediat la postul său. Nu pot tolera să i se aplice un asemenea tratament unuia dintre camarazii mei de arme”.
Ce i-a spus de fapt (dacă i-a spus ceva) de Gaulle lui David Dacko e greu de știut, dar sigur este că lui Bokassa i s-a permis să se întoarcă la Bangui. Șase luni mai târziu, în noaptea de 31 decembrie, Dacko era înlăturat de la putere printr-o lovitură de stat condusă de Bokassa. Dacă nu dormeau încă la acea oră, iată ce puteau auzi la radio compatrioții lui Dacko: „Centrafricains! Centrafricains! C’est le colonel Bokassa vous parle. Depuis 3h00 ce matin, votre armée a pris le contrôle du gouvernement. Le gouvernement Dacko a démissionné. L’heure de la justice est à portée de main. La bourgeoisie est abolie. Une nouvelle ère de l’égalité entre tous a commencé. Centrafricains, où que vous soyez, soyez assuré que l’armée va vous défendre et de vos biens… Vive la République centrafricaine!”
Republica a trăit încă vreo zece ani, după care a fost proclamată imperiu de către autodeclaratul împărat Bokassa. După ce s-a întors din exil, Bokassa a fost rejudecat (12 iunie 1987) și găsit vinovat de toate acuzațiile, minus cea de canibalism. La 1 august 1993 a fost grațiat de președintele Kolingba. A murit în reședința sa din Bangui la 3 noiembrie 1996, nu înainte de a se fi autoproclamat drept cel de al 13-lea Apostol și unul dintre confidenții Sfântului Părinte.
La ce i-ar putea ajuta această rememorare dlui José Manuel Barroso (fost maoist, apoi membru al Partidului Comunist Portughez), nu știu. Știu însă că ne-ar putea ajuta pe noi, ceilalți (care nu prea avem încredere în talentul de povestitor al cuplului Barroso-Reding și rămânem încă fanii Fraților Grimm), să înțelegem că nimic nu e tocmai nou sub soare și că federalizarea Europei se poate dovedi o obsesie costisitoare și plină de capcane.
Pumnul pus în gură sau bătutul cu pumnul în masă ar putea deveni parte a meniului federal.
(14 septembrie 2012)
- De acum…
LOGICĂ & CONSECVENȚĂ… Pe de-o parte, asemenea Partidului Democrat, frățiorul mai radical al acestuia, Partidul Democrat Socialist consideră că legile care obligă alegătorii să prezinte un document de identitate sunt „rasiste”. Pe de altă parte, socialist-democratul primar al New York-ului, Zohran Mamdami, cere celor care vor să se angajeze în datul zăpezii cu lopata 5(cinci!) documente prin care să se identifice: două fotografii mici, originalele a două documente de identitate plus copii ale lor și cardul de Social Security. Vezi bine, pe lângă datul cu lopata, riscul fraudării alegerilor e o bagatelă.
*
Câteva gânduri mai vechi despre un mare prozator – Ștefan Bănulescu. Făcăeni – Aracataca – Yoknapatawpha County via Călărași… Războinicii adaugă teritorii noi prin bătălii sângeroase. Creatorii adaugă teritorii noi prin alchimii pașnice. Teritoriile cucerite de războinici se reîntorc uneori la cei cărora le-au fost răpite. Teritoriile adăugate de creatori – niciodată. Căci ele nu au fost răpite, ci dăruite. William Faulkner le-a dăruit americanilor Yoknapatawpha County și Jefferson, ficționalizând Lafayette County și Oxford, Mississippi. Mario Vargas Llosa le-a dăruit peruanilor Canudos. Gabriel José García Márquez le-a dăruit columbienilor Macondo, ficționalizând Aracataca natală, aflată la 80 de kilometri de Santa Marta, locul unde avea să sfârșească Simón Bolívar – El Libertador, eroul din El generale nel suo labirinto. Ștefan Bănulescu le-a dăruit românilor Metopolis și Dicomesia, „dezgropându-le”, poate, de sub câmpia aflată între satul natal, Făcăeni, și orășelul Călărași. Propaganda comunistă a fost capitala mitologiei dedicate „glorioasei industrii grele” românești. În aceeași perioadă, Metopolisul lui Bănulescu devenea capitala industriei grele a miturilor literare românești. Un loc în care nu doar oamenii au mai multe fețe; locul însuși are multiple chipuri. Bănulescu nu a avut nevoie să-i citească nici pe Gabriel José García Márquez, nici pe Alejo Carpentier pentru a afla cum se deschide poarta mitică a realismului magic. Purta la el cheia porții încă din Iarna bărbaților (Mistreții erau blânzi, Dropia și Vară și viscol). Efortul celor care încearcă să definească lumea creată de Bănulescu în Cartea Milionarului va rămâne întotdeauna un labirint. Avem de-a face cu un „fantastic impur ce pigmentează zonele realului” ori cu un „fantastic premeditat, elaborat, calculat”? Poate nici măcar nu considerăm literatura lui Bănulescu aparținând „tipologiei fantasticului”, ci avem de-a face cu un autor care doar reordonează datele realului spre ne sugera calea spre ce are el mai semnificativ și mai profund – originea, începutul. Din strănutul Nasului gogolian se trag multe pagini remarcabile ale prozei rusești. O falie importantă a prozei „nerealiste” românești va purta întotdeauna urmele Dropiei lui Bănulescu și ale unei roți de foc rostogolindu-se spre o țintă numai de autor știută. Viață… Când am fost la Aracataca, mi-am amintit imediat de călătoria făcută la Făcăenii lui Bănulescu în compania consătenilor săi, frații Nicu și Ion Chivu, inegalabilii constructori ai unor locuri precum Minion și Botoșani, unde au mâncat printre alții Orson Welles și Laurence Harvey. Când am fost la La Cueva, fostul cartier general al faimosului Grupo de Baranquilla (Gabriel García Márquez, Álvaro Cepeda Samudio, Alfonso Fuenmayor, Juancho Jinete, Germán Vargas Cantillo, Nestor Madrid Malo, Miguel Camacho Carbonell, Ramón Vinyes, Estelio Racedo, Juan B. Fernández Renowitzky, Rafael Escalona, Alejandro Obregón, Kique Scopell, Orlando „Figurita” Rivera și alții) mi-am reamintit ce-mi povestea Nicu Chivu despre grupul condus de Bănulescu, scriitori care se întâlneau la Botoșani, lunea dimineața, la ora 10, și se instalau la masa numărul 2, rezervată lor. Când l-am întâlnit prima oară, pe la mijlocul anilor ’70, Ștefan Bănulescu era la începutul drumului său spre recluziunea care avea să devină aproape totală în deceniul următor. Devenise zgârcit cu vorbele. Răspundea, mai mereu, în propoziții simple, dar cu miez. Ne vedeam foarte rar. Mergeam la pescuit cu el și Mircea Dinescu. Ei doi, copii ai câmpiei, cu ochii mereu în căutarea Dunării sau măcar a unei bălți mai de Doamne ajută, chiar erau pescari. Eu – un amator. Mircea – așa cum o face și azi – vorbea foarte mult și foarte repede. Bănulescu răspundea foarte rar, mai mult printr-o bombăneală scurtă. Din când în când, spunea doar atât: „Taci, că fuge peștele…” Îmi amintesc foarte bine ultima noastră întâlnire. Am plecat pe jos de la o întâlnire nu doar foarte importantă, dar și extrem de deprimantă. L-am condus până acasă, dând colțul pe lângă restaurantul Izvorul Rece, care nu ne mai spunea nimic. La intrarea blocului, m-a strâns în brațe. Un gest cu totul neașteptat pentru mine, fiindcă era pentru prima oară când o făcea. Apoi mi-a spus doar atât: „Trebuie plecat”. Eu eram forțat să plec în 1985. El avea să plece definitiv din această lume în 1998. Astăzi, când fiica sa, Sultana, lansează un website dedicat operei tatălui ei, spre a marca două decenii de la dispariția lui Ștefan Bănulescu, mă simt onorat că m-a invitat să scriu câteva rânduri despre un autor care a dat literaturii române cel puțin una din capodoperele ei – Cartea Milionarului. Poate că într-o bună zi, niște arheologi literari vor descoperi și celelalte trei volume care, alături de Cartea de la Metopolis urmau să alcătuiască tetralogia Cartea Milionarului – Cartea Dicomesiei, Sfârșit la Metopolis și Epilog în orașul Mavrocordat. Până atunci, Cartea de la Metopolis rămâne un roman perpetuu, deschis, și nu doar în sensul conceptului lansat de Umberto Eco prin Opera Aperta. (Text publicat în 2018, când Sultana Bănulescu a lansat website-ul Ștefan Bănulescu: Un scriitor pentru toți, https://stefanbanulescu.org)
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA
Facebook
WhatsApp
TikTok
