- Reamintiri…
În România, nici minciuna nu mai este adevărată – o amintire cu viitor strălucit
În urmă cu 35 de ani, m-am numărat printre membrii Consiliului de Conducere al Uniunii Scriitorilor care au protestat împotriva numirii unui conducător de revistă literară prin încălcarea statutului de funcționare a instituției noastre.
Cum numirea venea nu de sus, ci de foarte de sus, până la urmă punctul nostru de vedere nu a contat. A contat însă posibilitatea ca în timpul unor confruntări foarte agitate și a unor întâlniri cu trepăduși „de protocol” să ne cântărim unii pe ceilalți. Într-o ultimă întâlnire – în care ni s-a comunicat că o hotărâre luată de Nicolae Ceaușescu nu se discută și că prevederile statutului unei obști nu contează atunci când sus, foarte sus, se ia o decizie – mesagerul ne-a muștruluit bine pe motiv de „iresponsabilitate”.
Am fi fost vinovați că ne angajam într-o frondă cu mize minore, cu atât mai blamabilă, cu cât „conducerea superioară de stat și de partid” era îngrijorată de faptul că la granițele țărișoarei se înregistrau mișcări de trupe. Rușii (pe atunci sovietici) ne-ar fi pregătit ceva. În pauză, mesagerul, el însuși scriitor, m-a chemat într-un birou, unde m-a muștruluit bine, declarându-și dezamăgirea că mă aflu printre capii răutăților, și m-a somat să înțeleg că țara are nevoie de liniște internă, „în acest moment foarte important”.
În februarie 1990, recepționistul hotelului Intercontinental din București mi-a dat o carte de vizită și mi-a spus: „Musafirul dumneavoastră se află pe bancheta din colțul acela”. Mare mi-a fost nedumerirea văzând cine era „musafirul”. Mi-a strâns mâna, i-am strâns mâna. Fostul mesager al lui Nicolae Ceaușescu mi-a spus că dorea să-mi prezinte scuze pentru muștruluiala din urmă cu 10 ani, deși era convins că l-am înțeles încă de atunci: avusesem dreptate, dar „momentul era cum era”.
Pe mine însă, el, mesagerul, m-a îndrăgit întotdeauna, în vreme ce pe Nicolae Ceaușescu l-a urât mereu. N-avea nicio îndoială că știam acest lucru. „Știu că vă place foarte mult Kavafis. Îmi amintesc că, atunci când am făcut acel interviu memorabil, mi-ați recitat «Așteptându-i pe barbari». Vreau să vă dăruiesc acest volum al lui Kavafis. Este o raritate”, mi-a spus, la despărțire, „musafirul” meu; un intelectual foarte fin. „Într-un fel, și eu sunt o raritate”, i-am răspuns, după ce i-am mulțumit pentru Kavafis. „Am mereu dreptate, după 10 ani, și sunt foarte îndrăgit – temporar, firește – când cei care îmi voiau gâtul s-au trezit cu gâtul rupt exact de cei pe care-i trimiseseră să-mi rupă gâtul.”
„Musafirul” meu a râs, m-a strâns în brațe și mi-a spus: „Niciodată nu v-a părăsit umorul. Bănuiesc că asta v-a și salvat. Sper că, de acum încolo, între noi doi nu mai există nicio umbră”. De atunci, nu l-am mai întâlnit. Între timp, a devenit și el o umbră. Cum vom deveni cu toții, într-o zi. Rușii (care nu mai sunt sovietici, fiindcă le ajunge că sunt ruși) continuă să fie pentru noi ce erau pentru Kavafis barbarii din poemul său. Orice porcărie „înfăptuim”, orice promisiuni încălcăm, orice megaimunități ne acordăm, orice arest îl petrecem la domiciliu (de preferință, „la vilă”), orice rahat înghițim de la „prieteni strategici” este justificat de înspăimântătorul: „În acest moment, rușii se pregătesc să vină iarăși peste noi”.
În realitate, rușii n-au de ce să mai vină. Spre deosebire de noi, ei l-au citit pe Paul Goma. Ei știu că noi (rușii rușilor și barbarii barbarilor) suntem deja aici. De ce-ar mai face drumul? În România, nici minciuna nu mai este adevărată. Vă las, pentru ceva vreme, în compania barbarilor lui Kavafis. Nu de alta, dar viitorul este și un trecut cu explozie întârziată.
*
„– Ce așteptăm, întruniți în Forum? Azi trebuie să sosească barbarii. De ce, în Senat, e această apatie? De ce stau senatorii și nu legiferează?
– Pentru că azi vor sosi barbarii, Ce legi să mai facă senatorii? Când vor sosi, barbarii vor face legi.
– De ce împăratul nostru s-a trezit așa devreme și stă în fața celei mai mari porți a orașului, pe tron, cu mărire, purtând coroana?
– Pentru că azi vor sosi barbarii. Și împăratul așteaptă să întâmpine pe căpetenia lor. Chiar a și pregătit un pergament, să i-l dea. A scris acolo multe nume și titluri.
– De ce consulii noștri amândoi, și pretorii, au ieșit azi în togile roșii brodate; de ce și-au pus brățări cu atâtea ametiste și inele cu smaralde bogat scânteietoare? De ce să poarte azi prețioase toiege cu argint și cu aur măiestrit încrustate?
– Pentru că azi vor sosi barbarii, și asemenea lucruri îi orbesc pe barbari.
– De ce retorii noștri demni nu se-apropie iar să-și arate elocința, să-și spună ale lor?
– Pentru că azi vor sosi barbarii, și pe aceștia îi plictisesc perorările și predicile.
– De ce, deodată, atâta îngrijorare și răvășire? (cât de grave au devenit fețele!) De ce se golesc în grabă străzile, piețele, și foarte îngândurați se duc toți înspre casă?
– Pentru că noaptea s-a lăsat și barbarii n-au venit. Și câțiva soli s-au întors de la hotare și-au spus că nu mai există barbari.
– Și acum ce ne vom face fără barbari? Oamenii aceștia erau totuși o soluție.” – (Traducere: Aurel Rău)
(7 mai 2015)
- Distopii de februarie…
Unii i-au așteptat pe americani. Alții îi așteaptă pe ruși. Eu aștept să le vină mintea la cap românilor.
*
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA
Facebook
WhatsApp
TikTok
