ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – De iarnă…

1. Distopii de februarie…

 

Trump: Caut popor nou, pe ăsta l-am terminat.

*

Se schimbă imnul: „Erori au fost, erori sunt încă / Și-or fi cât neamul românesc!”

*

S-a schimbat ceva din 2017 pana azi? De acum 9 ani… Furtul mic face politicianul mare. Corupția mare face politicianul inamovibil. (DION. Trad. – EU)

 

 

2. Gogea xilofonistul

   Ajuns la al treilea volum al Anamtemelor sale (Editura Eikon, 2025), Vasile Gogea simte nevoia să reamintească din primele pagini (Memoria ca o deltă) ce anume a ordonat exercițiile sale de anamneză – nu un flux cronologic, ci o clarificare a memoriei, reconstituirea „arhitecturii  de curgere” a vieții sale, exercițiu influențat de întâlnirea cu fizicianul Adrian Bejan și a sa teorie constructală. Folosind modelul determinării design-ului lumii vii, Gogea reconstituie intervale de timp ale propriei vieți.

   În anul 1964, la prima repetiție a școlarilor încadrați în studierea bătutului tobei pentru sărbătoarea de 1 Mai Muncitoresc, instructorul nemulțumit de intensitatea cu care elevul Gogea Vasile bate ritmul tam/ta-ram/ta-ra-ram-tam îi spune elevului: „Prea moale! Parcă ai fi xilofonist! Mai cu putere, cu mândrie de pioner! N-aud!” Școlarul lovește toba cu mult prea multă vigoare, așa că pielea instrumentului crapă. Instructorul reacționează furios: „Mă, derbedeule, ți-am spus să lovești toba cu mândrie, nu cu ură!”

   Ce nu bănuia instructorul era că elevul Gogea Vasile va disprețui pentru tot restul vieții bătutul tobei, însușindu-și, în schimb și în chip natural, arta xilofonului – incompatibilă și cu ura, și cu mândria de pioner – artă pe care Gogea o practică azi nu doar ca autor de beletristică, ci și în ipostaza de memorialist, lăsând altora gloria de a practica sub-arta bătutului tobei spre a-și construi statui din eroisme închipuite.

   Amintiri(le), Evocări(le) și Întâmplări(le) care constituie prima secțiune a cărții sunt scrise cu mână de prozator, constituindu-se, deseori, în narațiuni scurte, percutante, fie că e vorba de evocarea celor 55 de ani de la revolta cadeților de la Liceul Militar „Dimitrie Cantemir” din Breaza, fie de șocul întâlnirii cu filmul lui Lucian Pintilie „Reconstituirea”, realizat după proza lui Horia Pătrașcu – o sală aproape goală a cinematografului Negoiul din Făgăraș.    Gogea mărturisește că abia după mulți ani, când a revăzut filmul și a citit cărți precum Fenomenul Pitești (autor Virgil Ierunca), a înțeles ce l-a oripilat: „era o primă ilustrare, ficțională, a unei terifiante realități aproape contemporane cu noi. O primă anatomie a sub-omului. O fenomenologie „est-etică” (Monica Lovinescu) a  transformării victimei în călău. Filmul, în întregul lui terifiant (înțeleg de ce Horia Pătrașcu a ținut până la capăt, în timp ce lucra la scenariu cu regizorul, ca Vuică, „să fie omorât” în final!) nu este altceva decât o „mise en abîme” a unei întregi istorii și a unui univers al crimei.”

   Paginile dedicate prietenilor (Alexandru Vlad, Nicolae Dragolea, Radu Țuculescu, Radu G. Țeposu, Ion Dumitriu etc.) sunt și ele memorabile, Gogea dovedindu-se un portretist redutabil. Un crochiu al „Magicianului” Ion Mureșan este construit în jurul unui text al poetului, text al cărui final îl trimite pe Gogea, printr-un mecanism al „orizonturilor simbolice”, la două versuri din poemul Columb la Izabela al poetului Sergiu Mandinescu: „Chiar dacă Indii nu există/ Cerul le va crea pentru credința ta.” Este aici o fraternitate indestructibilă, născută din puterea imaginației de a suplini tot ce-i lipsește, frustrant, realității.

   Optzecist, Vasile Gogea se simte solidar cu promoția sa literară. Loialitățile sale sunt puternice, determinate de valoare, dar nu e zguduit de ceea ce Al. Cistelecan numește „radicalisme generaționiste”. Crizele de iconoclastie care îi ating pe unii dintre colegii săi de promoție literară îi sunt străine. Nici nu înregimentează, nici nu se înregimentează. Probabil că tocmai lipsa apetitului pentru asemenea exerciții de gimnastică pe bârna ridicolului explică de ce este uitat, uneori, de listele întocmite de optzeciști cu mult mai… „publici”. Ion Mureșan își cunoaște prietenul foarte bine: „Aș spune că este un moralist care se împiedică, uneori, în propria rigoare. Un moralist, pentru că dimensiunea etică la Vasile Gogea îl face să fie exact și adesea supărător de exact. Are antipatii și simpatii la fel de consecvente.”

   Despre ce a însemnat profunda lui implicare în acte de demnitate civică, când riscurile pentru asemenea opțiuni erau majore, Gogea preferă să ofere un spațiu generos dovezilor. Mărturisirile care le însoțesc joacă rolul de ghid într-o lume pe care uitarea programatică, clarobscurul în care este azvârlit, deseori, trecutul imediat și dezinteresul față de adevăruri inconfortabile o pot transforma într-o jalnică parodie.

   Mostrele din Dosarul de Urmărire Informativă (D.U.I #3357) clădit în jurul „obiectivului” rebotezat „Oșanu” dau mărturie despre damful polițienesc al unei perioade pe care alți intelectuali au considerat-o o Epocă de Aur comparabilă cu Epoca lui Pericle. Gândindu-mă la falsurile României postdecembriste, mă întreb unde a dispărut celălalt dosar al cărui titular a fost un alt „Oșanu”, dosar de colaborator al Securității. Vorba vine „mă întreb”, căci răspunsul oficial este că nu a existat, chiar dacă unii au văzut cândva câteva pagini rătăcite din dosarul respectiv.

   Interviurile realizate cu Vasile Gogea de Emil Hurezeanu, Liviu Antonesei, Cristian Teodorescu, Ioan-Pavel Azap, Dorin Popa sau Daniel Moșoiu ne oferă un Gogea-diagnostician inspirat, în deplin control al instrumentelor folosite în măsurarea maladiilor de care continuă să sufere societatea românească postdecembristă.

   Diagnosticele oferite de Gogea nu sunt însoțite de patimă, dar felul tranșant în care le formulează nu lasă loc niciunei „empatii” pentru buimăceala bine dirijată din care continuă să nu poată ieși încă societatea românească: „România de azi nu e deloc normală. Domnește o anormalitate reglementată.”,  îi spune Gogea lui Teodorescu.  Și continuă:  „România de azi e o sumă de țări eșuate, o țară nedefinită, dar plină de adjective și atribute. României îi lipsește verbul.” Sugerând o continuitate nefericită în periplul istoric al României, Gogea îi reamintește lui Teodorescu scrisoarea trimisă de Caragiale, din Berlin, lui Petre Th. Missir în aprilie 1907: „După cum văd că se precipită evenimentele la noi, eu nu cred că, odată ce s-au potolit mișcările huliganilor noștri, putem dormi pe trandafiri. Dezordinile acelea au fost, pare-mi-se, semnalul unor vremuri grele: începem o altă istorie, mai puțin veselă decât cea de până ieri; râsul și gluma nu ne vor mai putea sluji de mângâiere ca altădată față de cele ce se vor petrece în lumea noastră românească. Copiii noștri vor avea poate de ce să plângă – noi am râs destul.”

   Cu alte cuvinte, unde lipsește verbul, prisosește râsul. Vasile Gogea poate fi bănuit de orice, nu și de optimism.

3. Lege vs. empatie

   În urmă cu câteva zile, doamna Doina Popescu a postat pe Facebook un text intitulat „Unele clarificări” în care amintește că: „Nu Trump este inițiatorul politicilor anti-imigrație ale Statelor Unite”, dar, adaugă Domnia sa, „este primul președinte care a tratat chestiunea imigrației ca pe o confruntare internă existențială.” Îmi permit să adaug aici și alte clarificări de care cred că este nevoie.

   Nu este vorba despre „politici anti-imigrație”, ci de politici împotriva imigrației ilegale. Este adevărat că, timp de decenii, a existat un consens (pe hârtie) democrato-republican legat de apărarea imigrației legale și descurajarea imigrației ilegale, numai că, în realitatea, ce s-a făcut împotriva imigrației ilegale s-a dovedit cu totul insuficient. Cifrele oferite de doamna Popescu indicând numărul deportărilor „per președinte” sunt, mai mult ca sigur, corecte, numai că ele nu ajută la stabilirea adevărului integral în lipsa altui element – numărul imigrărilor ilegale „per președinte”. Nu rezolvi problema imigrației ilegale deportând 500.000 de persoane pe an, dar permiți imigrarea ilegală a 600.000 de persoane pe an. Acest fel de a „rezolva” problema a făcut ca în timpul mandatului lui Joe Biden America să înregistreze numărul record de imigranți ilegali, 14 milioane la mijlocului lunii iulie – cam cât populațiile Bulgariei, Slovaciei și Sloveniei împreună.

   În timpul campaniei electorale pentru alegerile prezidențiale din 2020, candidatul Joe Biden a susținut că intrarea ilegală în Statele Unite trebuie considerată o contravenție civilă (civil offense), nu una penală (criminal offense). Rezultatul? Kilometri de oameni forțând granița de Sud pentru a intra în Statele Unite, considerând că mesajul fusese o invitație. Ajuns președinte și realizând ce se întâmplă, Biden și-a schimbat discursul (alegerile trecuseră, nu?) lansând acel „Don’t come over”. Era prea târziu. A mai avut și proasta inspirație de a o numi „țarină” a imigrației pe incompetenta Kamala Harris. Dacă astăzi foștii președinți Clinton și Obama ne spun că administrația Trump ne cere să credem că ce vedem nu este adevărat, exact asta a făcut și administrația Biden afirmând, în pofida evidențelor, că totul e în regulă la granița de Sud. Minciuna nu are apartenență politică – nu e nici democrată, nici republicană.

    Imigrația ilegală pune în coliziune legea cu empatia. Tribalizarea spectrului politic american face aproape imposibilă concilierea între litera legii și empatie. Mijloacele de informare în masă – corupte și politizate – au devenit mijloace de dezinformare în masă, așa încât, în America de azi par să existe cel puțin două națiuni diferite – națiunea CNN și națiunea Fox. În urmă cu niște decenii, Ben Wattenberg (o minte luminată pentru care nu a existat un adevăr republican și unul democrat) spunea despre America că este prima națiune universală din istoria umanității. Mai este?

   În sfârșit, indiferent de câtă empatie și respect al legii ar arăta o administrație (americană sau de aiurea), singură o asemenea abordare nu rezolvă mare lucru. În urmă cu două decenii, Charles Krauthammer publica în The Washington Post, (17 iunie, 2005) un articol intitulat „Assimilation Nation” în care afirma că nu imigrarea este problema, ci asimilarea, integrarea. Nu e suficient să primești imigranți, dacă nu ai ce să le oferi, dacă nu-i poți ajuta să se integreze și, să nu uităm, dacă ei nu vor să ocolească autoizolarea.

   Astăzi nu doar America se confruntă cu incapacitatea de a mai face față imigrărilor masive – fie ele legale, fie ele ilegale. În Europa măsurile de revizuire a politicilor de emigrare sunt în toi. Pentru multă vreme țara europeană cea mai deschisă imigrației, Suedia adoptă astăzi cea mai severă poziția în stoparea imigrației, oferind totuși 32.000 Euro imigranților care hotărăsc să se întoarcă de bunăvoie în țările de origine. Și este vorba mai ales de imigranți care nu reușesc să se integreze, oameni pentru care găsirea unui loc de muncă se dovedește imposibilă. „Statul welfare” dă peste tot semne de oboseală iar creșterea criminalității în rândurile celor neintegrați social și economic este în creștere alarmantă.

   În sfârșit, dacă Trump tratează chestiunea imigrației (a celei ilegale) „ca pe o confruntare internă existențială”, cum scrie doamna Popescu, e de discutat. Că o tratează neadecvat, fără nuanțele obligatorii când este vorba de oameni și nu de obiecte; că a pus în acțiune pârghii extralegale; că discursurile sale grobiene și acuzațiile imbecile pe care le aruncă în stânga și în dreapta îl ajută să rateze șansa uriașă pe care i-a oferit-o câștigarea unui al doilea mandat etc. sunt componente ale unui profil care nu mai este unul politic, ci unul al unui somnambul care riscă să ia cu el, în cădere, nu doar streașina, ci și bună parte a casei.

*

Iată și textul doamnei Doina Popescu:

 

Unele clarificări

   Nu Trump este inițiatorul politicilor anti-imigrație ale Statelor Unite, dar este primul președinte care a tratat chestiunea imigrației ca pe o confruntare internă existențială. Cum voi arăta mai jos, nu Trump a inventat politicile anti-imigraționiste și nici deportările – ele existau de decenii și au fost aplicate de Clinton, Bush Jr. și Obama, înainte de primul mandat al lui Trump și de Biden, înainte de al doilea, cel actual. Trump însă le-a adus la un nivel fără precedent, printr-o retorică de demonizare generală, prin folosirea coercitivă a forței dincolo de limitele legislative, prin tolerarea violenţei până la încurajarea escaladării și prin anularea diferențelor între imigranții ilegali care comit infracțiuni și cei „curați”, aflați în așteptarea legalizării statutului lor american. Stilul în care a făcut-o are clare nuanțe fascistoide.

   Altminteri, e normal ca o națiune construită de imigranți, dar bazată pe respectarea legii, să ia măsuri de deportare a străinilor care intră într-o țară pentru a-i încălca legile. Asupra acestor măsuri au existat zeci de ani un consens bipartizan, construit în jurul ideii că imigrația legală trebuie apărată, iar cea ilegală descurajată prin securizarea granițelor și deportări. Timp de decenii, începând din 1933, a existat o agenție federală pentru imigrație – Immigration and Naturalization Service (INS), aflată în subordinea Departamentului de Justiție. Aceasta acorda vize, se ocupa de naturalizări, controlul imigrației ilegale și deportări. US Border Patrol (deși sub varii denumiri, dar cu atribuții similare funcționa din secolul al XIX-lea) a fost creată legal în 1924 și a fost inclusă în INS ca divizie care se ocupa strict de controlul frontierelor și prevenirea imigrației ilegale, desfășurând foarte puține activități în interiorul SUA.

   Administrațiile Bush Sr. și Clinton au întărit INS, mărindu-i bugetul și numărul de angajați. Legi suplimentare i-au conferit agenției puteri sporite: extinderea categoriilor deportabile, reducerea drepturilor de apel, accelerarea deportărilor. Totuși, agenția și-a păstrat structura civilă, rămânând subordonată Departamentului de Justiție. După 11 septembrie 2001, imigrația devine dintr-o problemă administrativă una de securitate națională. Bush Jr. desființează INS – considerată prea birocratică și prea „moale” – și înființează Department of Homeland Security (DHS), care înglobează trei agenții distincte: Customs and Border Protection (CBP), care, la rândul ei, include Border Patrol, agenție militarizată; Immigration and Customs Enforcement (ICE) – agenția militarizată de deportare, cu rol în arestări, detenție și expulzări. Spre deosebire de Border Patrol, ICE acționează în interiorul SUA; o a treia agenție se ocupă doar de azilanți, acordare de vize și cetățenie, adică de imigrație legală și nu are atribuții de forță.

   Cum s-au ocupat ultimii președinți americani de imigrația ilegală și cine a făcut cele mai multe deportări înainte și după înființarea ICE? Ei bine, de departe – Obama! O statistică este prezentată de The Fulcrum US, un site de știri și analiză finanțat de fundații educaționale (link in comms). Este un proiect de presă digitală civică, orientată pe probleme de funcționare a democrației americane fiind considerat mai degrabă de centru (cu un ușor bias centru-stânga). De notat că, până la Trump, președinții americani au folosit masiv agențiile anti-imigrație, dar într-un cadru legal, fără a le supraexploata latura militarist-coercitivă letală. Chiar și în perioada celor mai numeroase deportări – mult mai multe decât în timpul administrației Trump, cu un vârf în mandatul Obama – nu s-au documentat violențe comparabile cu cele două incidente petrecute în ianuarie curent în Minneapolis, sub agenda MAGA.

   Ce ne arată peste 30 de ani de deportări sub cinci președinți americani? Datele analizate de Factchequeado arată că președintele Obama a deportat mai mulți imigranți decât oricare alt președinte în ultimele trei decenii. El s-a concentrat pe deportarea imigranților cu acuzații penale și a celor considerați o amenințare la adresa securității naționale. În schimb, sub Trump, toate persoanele fără acte sunt considerate deportabile, indiferent de existenţa sau inexistenţa unor antecedente penale. În primele luni ale celui de-al doilea mandat al său, 80% dintre imigranții duși în centrele de detenție nu aveau antecedente penale, dar erau descriși public drept „cei mai răi dintre cei răi”. Numărul detențiilor fără infracțiuni a crescut de la 1.048 în ianuarie 2025 la 11.972 în iunie 2025.

   Analiza de mai jos acoperă perioada 1993 – iunie 2025 și include administrațiile Clinton, George W. Bush, Obama, Biden și Trump. Deportări per președinte: Bill Clinton (1993-2000): 863.958 deportări (circa108.000/an, 296/zi)… Au fost deportate în principal persoane cu antecedente penale. George W. Bush (2001-2008): 2.021.965 deportări (circa 253.000/an,  692/zi)… După 11 septembrie 2001, s-a pus accentul pe securitate națională, ICE a fost creată în 2003; s-au intensificat raidurile la locurile de muncă. Deportările includeau atât infractori, cât și persoane fără acte. Barack Obama (2009-2016): 2.749.706 deportări (circa 344.000/an, maximum 1.123/zi)… Concentrare pe infractori, scad expulzările persoanelor fără antecedente. Donald Trump (2017-2020, primul mandat): 935.346 deportări (circa 234.000/an, 641/zi)… Creștere numărul deportărilor pentru încălcări minore și al arestărilor interne.

   Implementarea politicii „Remain in Mexico”, cu efecte severe asupra migranților și familiilor: Joe Biden (2021-2025): 545.252 deportări (circa136.000/an, 373/zi)… Încheierea politicii „Remain in Mexico” și stabilirea priorităților mai selective… Se emit ghiduri de luare în considerare a factorilor umanitari înainte de deportare. Donald Trump (2025, al doilea mandat, ianuarie-iunie): 128.039 deportări în 5,2 luni (circa 810/zi)… Numărul lor a scăzut apoi, dar a crescut în 2026 – peste 1.000 de deportări pe zi la sfârșitul lunii ianuarie. Numărul arestărilor, în schimb, a atins niveluri record – 8 din 10 persoane din centrele de detenție nu aveau antecedente penale.

 

Dorin  TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA