- Totuși, câți TRUMPi există?
Primesc un mesaj de la un prieten foarte drag. Redau mai jos începutul epistolei electronice: „Dragă Dorin, am primit vineri exemplare print din xxx. Azi, mai spre prînz, cînd temperatura de afară se mai îmblînzise, am mers la poștă să pun un plic pentru tine, cu un exemplar din carte. Acolo, surpriză: poșta română nu mai primește corespondență privată (nu știu ce se întîmplă cu cea oficială) pentru USA. De ce? Mi s-a spus că din cauza lui Trump, care a pus restricții pe corespondența din România! Halucinant!” Așadar, pe de-o parte, în România este vehiculată ipoteza că președintele Donald Trump ar putea să-l folosească pe președintele Nicușor Dan în încercarea „de a rupe Europa”. Pe de altă parte, un oficiu poștal din România informează că nu mai primește corespondență privată pentru Statele Unite, fiindcă Trump a pus restricții pe corespondența (privată) din țara președintelui Dan. Totuși, avem de-a face cu un singur Trump sau originalul este multiplicat prin mijloace de toate felurile?
- Mici gânduri
În Trump America și-a câștigat propria Șoșoacă.
*
17 ianuarie… Prima reîntâlnire a anului la Kennedy Center… NATIONAL SYMPHONY ORCHESTRA… The Rite of Spring | Trifonov plays Brahms… Gianandrea Noseda and NSO favorite Daniil Trifonov reunite! First, the virtuoso performs Brahms’ mighty First Piano Concerto, known for its brooding majesty and immense scale. Stravinsky’s The Rite of Spring follows—a notorious masterwork that shocked audiences at its premiere and forever changed the course of music with its primal, untamed energy.
*
Pe 19 ianuarie, Janis Joplin ar fi împlinit 83 de ani. Sincer, nu mi-o pot închipui la această vârstă, nu că 27 de ani a fost o vârstă potrivită pentru murit. Una peste alta, vremuri tulburi – atunci. Vremuri tulburi – azi. „Freedom’s just another word for nothin’ left to lose/Nothin’ ain’t worth nothin’ but it’s free.” (Kris Kristofferson)
*
Înghesuit de reacțiile celor mai mulți dintre aliați, Trump renunță la planul belicos de a invada Groenlanda și oferă două alternative pașnice: „Schimb Minnesota pentru Groenlanda, cu Danemarca cu tot, și Mar-a-Lago cu Île de la Cité, cu Notre-Dame cu tot.“ Să mai spună cineva că Donald nu poate fi și rezonabil…
*
Înțeleg că după aproape patru decenii de la Revoluție sau de la „Loviluție” (fiecare cu punctul său de vedere), puține lucruri merg bine în România. Nu-mi place să dau sfaturi, mai ales că nu trăiesc în locul aflat în discuție. Totuși, îmi asum riscul de a șopti aici câteva gânduri… Poate că lucrurile ar merge mai bine sau spre mai bine, dacă, după aproape 40 de ani de „implementat”, s-ar „pune în practică” și dacă s-ar renunța, fie măcar și temporar, la ineficienta „conștientizare” dându-se o șansă mai modestei „a înțelege” etc. Chiar și în agitata lume fotbalistică s-ar putea realiza ceva îmbunătățiri, dacă în analizele lor comentatorii ar lăsa-o mai moale cu „nu a gestionat bine pasa” încercând ceva mai relaxata „a pasat greșit”. Comunicarea între jucători și antrenori, precum și aceea între comentatori și telespectatori, cititori nu obligă chiar la un arsenal de felul celui propriu unui dialog între, să zicem, Michel Foucault și Jacques Derrida. Conștientizează cineva ce încerc eu, cu supremă discreție, să gestionez aici?
*
EMMA… În anul 2021, la 18 ani, venită din calificări (locul 150), Emma Răducanu câștiga US Open fără să piardă un set în zece meciuri. Un record uluitor care e greu de știu când sau dacă va fi egalat ori depășit. De atunci, performanțele Emmei Răducanu sunt, în cel mai bun caz, modeste. Accidentările foarte dese, frecventele schimbări de antrenori și strategii, neadecvarea răspunsurilor la presiunea căzută pe umerii ei etc. au făcut din ea tema unor comentarii foarte aspre. Pam Shriver – fostă jucătoare de tenis împinsă de multiple accidentări de la jocurile de simplu la cele de dublu, care cer un efort mai redus – se întreba dacă nu cumva constituția fizică a Emmei Răducanu nu este suficient de puternică pentru un sport foarte dur, care cere din ce în ce mai mult efort fizic pe lungă durată, an după an. O abordare empatică, foarte înțeleaptă. Acceptăm existența „scriitorului unei singure cărți” (fie o singură carte, dar excelentă, fie o singură carte excelentă și multe altele mediocre), dar ne încăpățânăm să nu acceptăm existența sportivului/sportivei unei singure performanțe extraordinare. Cum plănuiește Emma Răducanu să-și continue activitatea sportivă, dacă se va mulțumi cu plafonul modest pe care nu-l poate sparge de câțiva ani, dacă va mai câștiga vreodată un turneu major sau dacă va renunța la viața competițională mult mai devreme decât și-ar fi dorit sunt elemente din pariul Emmei cu ea însăși. Noi, dar și foști mari campioni deveniți chibiți de presă, ar trebui să ne bucurăm de momentele de strălucire care mai apar și azi în jocul Emmei și să nu uităm că recordul stabilit de ea în 2021 este parte a istoriei tenisului de câmp – Emma a făcut istorie. Restul sunt vorbe.
- Reamintiri
Sperma regală: imaginarul francez vs. imaginarul american
Nu am scris până acum despre „Afacerea DSK”. Amestecul de sordid, speculație politică, intrigă la cel mai înalt nivel al lumii financiare și insinuări motivate rasial a produs un cocteil descurajant. Senzaționalul este întotdeauna mai iute de picior decât sortarea rațională a faptelor, iar „senzaționalismul”, deși nerecunoscut de toate dicționarele, obliterează analiza. Socialist mai bogat decât un întreg cartier de capitaliști, Dominique Strauss-Kahn a devenit pentru unii simbolul eșecului lamentabil de care numai oamenii foarte deștepți sunt capabili. Pentru alții, pare a fi miraculoasa descifrare a unor ecuații ce nu se lasă sparte ușor. O interpretare mi-a atras atenția în mod deosebit. Îi aparține filosofului german Peter Sloterdijk, rectorul Universității de Arte și Design din Karlsruhe. Născut în 1947, libertarian, cândva discipol al lui Chandra Mohan Jain (aka Osho, Acharya Rajneesh și Bhagwan Shree Rajneesh), Sloterdijk și-a luat un doctorat în filosofie la 28 de ani cu o teză în domeniul teoriei autobiograficului. Autor, printre altele, al unei trilogii, Sfere, și al cărții de filosofie ce s-a vândut cel mai bine în Germania postbelică (Critica rațiunii cinice), Sloterdijk plonjează cu aplomb în „Afacerea DSK” la invitația hebdomadarului francez Le Point (4 iunie 2011, nr. 2020).
Mărturisit public de chiar Dominique Strauss-Kahn, apetitul sexual irepresibil al celui ce a condus ani buni Fondul Monetar Internațional (FMI) este scos de Sloterdijk de sub eticheta simplificatoare a „testosteronului francez” și mutat pe masa de disecție a excepționalismelor. Amintind că „în tradiția regilor taumaturgi (testosteronul) este un hormon sacru” și că „Sperma regilor Franței a fost considerată întotdeauna o substanță miraculoasă, sublimă, cu care fetele din popor căutau să intre în contact”, Sloterdijk mărturisește: „Nu cred că majoritatea amantelor lui DSK s-a simțit prost tratată; dimpotrivă, s-a simțit onorată, tratată în mod preferențial, aleasă. A fi aleasă de un ales – o formă de alegere de gradul doi”. Sloterdijk își ia drept aliat istoriografia franceză care, spune el, „a explorat foarte bine această credință delirantă în virtutea căreia era de ajuns să atingi poalele mantiei de hermină purtate de monarh pentru a te vindeca de tot felul de boli. Mantia face prințul, căci ea conține secretul spermei regale”. Dacă monarhia a dispărut în Franța, filosoful german nu are nicio îndoială că un soi de „monarhie sacrală” persistă încă. Este vorba, în fond, de „relația între sex și putere, care există peste tot”, subliniază Sloterdijk. Chiar și în fals pudibunda Americă, fascinată de aventurile fustangiului John Fitzgerald Kennedy. Așadar, excepțiile emblematice. „Fiecare popor are o tradiție a excepțiilor”, spune Sloterdijk. „Există o manieră franceză, o manieră evreiască, o manieră americană de a face excepție. Or, torentul afacerii DSK se situează la răscrucea acestor trei fluvii ale excepționalismului, ceea ce contribuie la a-l face fascinant din punct de vedere antropologic.”
În America, în numele unei justiții egale pentru toți, oricine poate fi plimbat prin fața camerelor de luat vederi cu mâinile în cătușe înainte de a fi fost găsit vinovat. Cum de data aceasta privilegiul egalității s-a abătut asupra lui DSK, Franța (și nu doar ea) s-a declarat oripilată de procedura în cauză. Sunt cele două lumi atât de diferite, când vine vorba de impunitate? Există o prăpastie între „o Americă egalitară” și o „Franță a privilegiilor, în care cei puternici se bucură de impunitate”? Sloterdijk nu este convins: „Este sigur că retorica republicană nu a putut șterge din imaginarul francez tradiția monarhică. Poți decapita aristocrați, dar nu poți suprima visul de a fi privilegiat. În același timp, asta corespunde perfect esenței modernității: oamenii nu doresc să fie egali, ei vor să fie favorizați. Nimeni nu este interesat de egalitatea de a fi nesemnificativ. Democrația perfectă ar fi cea care ar inventa arta de a favoriza pe toată lumea”.
Numai că o asemenea democrație nu este posibilă. Da, recunoaște Sloterdijk, și continuă: „Tocmai acesta este paradoxul fundamental al modernității – dorința de a democratiza privilegiul”. Iată o întrebare-cheie pentru Sloterdijk: „În Statele Unite, această normalitate a excepției poate părea o anomalie radicală, nu-i așa?” Iată și un răspuns nu tocmai ușor de digerat pentru unii: „Mentalitatea americană este, într-adevăr, radical diferită. În numele unei egalități care constituie principiul ce reglează o societate întemeiată pe imigrare, americanii refuză ideea oricărui tratament preferențial. În cazul lui DSK, acest principiu este cu totul alterat, căci celebritatea lui DSK are un efect contrar. În realitate, această istorie arată, de o manieră fără precedent, că egalitatea americană este o comedie.(…) În ochii lumii întregi el a devenit ceea ce iacobinii lui 1793 numeau un «scelerat». În logica iacobină, pe care o vedem scoțând capul oriunde, un «scelerat» este pasibil de un silogism teribil: dacă ești suspect, ești acuzat. Și dacă ești acuzat, ești vinovat. În consecință, din momentul în care poți fi acuzat, ești vinovat. Și vinovat fiind, ești executat pe loc. Cele trei funcții ale procesului de justiție – acuzare, condamnare și aplicarea pedepsei – sunt asigurate simultan. Rezultatul este că meritele lui DSK lucrează împotriva lui. Dacă ar fi fost un mediocru, nimănui nu i-ar fi păsat de el”.
O concluzie dezarmantă pentru imaginarul egalitarist american; nu mai puțin însă și pentru cel elitist francez: „Succesul și ruina sunt același lucru”. Notându-mi ideile mai importante ale acestei discuții, îmi reaminteam oroarea ce m-a încercat văzându-l pe Dominique Strauss-Kahn purtat în New York, ca ursul cu belciug în nări, prin fața camerelor de luat vederi. Ea contrasta violent cu amintirea pe care mi-a lăsat-o DSK, cu ani în urmă, după o extrem de complicată conferință de presă desfășurată la Washington, pe care o dominase în chip strălucit. Dar nimeni nu poate fi considerat mai vinovat de cele întâmplate decât chiar DSK. Iată ce are de spus Sloterdijk despre o imagine chintesențială: „Dacă scopul Revoluției a fost să înlocuiască Omul Vechiului Regim cu Omul Nou, eșecul este evident. Într-o perspectivă psiho-istorică, ea a antrenat o multiplicare a ambițiilor și a creat o artistocrație de rang secund în care reușita creează un nou tip de selecție și provoacă o gonflare psihică ce conferă individului un sentiment de imunitate regală. Toată această istorie a lui DSK este ilustrată de o fotografie a lui, luată după prima noapte petrecută la secția de poliție. Se poate spune că DSK a resimțit adevărul unui dialog între Napoleon și unul dintre consilierii săi, după executarea ducelui d’Enghien. «Așadar, credeți că a fost o crimă?» întreabă Primul Consul, puțintel enervat. «Mai rău, Sire. A fost o eroare» răspunde consilierul. Chipul lui DSK exprimă foarte clar tragedia erorii – nu crima, ci greșeala face să te prăbușești din vârful piramidei pe fundul prăpastiei. Și eroarea sa a fost să se lase păcălit de propria-i dorință”.
O morală (evident, nu singura posibilă) a „fabulei” depănate de Peter Sloterdijk ar putea fi aceea că orice proiect poate deveni un imaginar extrem de vulnerabil; că mai presus de orice utopii, inginerii sociale și modele ale „omului nou”, avem întotdeauna de-a face cu omul pe care-l știm de când lumea – omul în carne și oase. Omul – un tramvai numit dorință. A deraia – parte din codul său genetic.
(29 iulie 2011)
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA
Facebook
WhatsApp
TikTok
