- Rugăciune
Sfântă Noapte de Ajun
Când durerile apun
Ajută-ne să regăsim
Raza ce duce-n Viflaim
De ne-o arăți, noi o vedem –
Lumina-dar din Betleem.
- Povestea
(Clarei Janés)
citește-mi încă o dată povestea
care înainte de a da ocolul universului
de șapte ori
îl ocolește de șapte și încă de șapte ori
citește-mi încă o dată povestea
care începe într-o iesle
și sfârșește pe cruce
povestea care se ridică de pe cruce
și sfârșește nicicând
niciunde
work and ⓒ Nazar Bilyk
citește-mi încă o dată povestea
care spune
că nici cel care o citește
nici cel care o ascultă
nu vor simți vreodată
gustul cuiului
se luminează de ziuă
și cuiul sfârtecă
încă de șapte
și încă de șapte
și încă de șapte ori
carnea
se lasă seara
citește-mi încă o dată povestea
îndură-te
lasă-mă să plec
- Distopii de ianuarie…
GoodFakeNewsGenerator… Donald J. Trump: „Russia wants to see Ukraine succeed.”
*
Am o veste proastă pentru cei care se cred buricul pământului: pământul nu are buric.
*
În momente cruciale, fiecare popor își are marii săi oameni. Iată trei dintre aceștia…
- Sfântă ipocrizie
În 2020, senatorul democrat Chuck Schumer îl acuza pe președintele Donald Trump că doar dă din gură, dându-se mare, dar nu face nimic spre a-l înlătura de la putere pe Nicolás Maduro: „The President brags about his Venezuela policy? Give us a break. He hasn’t brought an end to Maduro regime.” Astăzi, după capturarea președintelui Nicolás Maduro, Schumer îl acuză pe președintele Trump pentru a fi ordonat acțiunea respectivă. Chuck, give us break. Hit the road, baby. În aplauzele susținătorilor săi, președintele Joe Biden oferea 15 milioane pentru informația care ar fi putut duce la capturarea lui Maduro. Înainte de a pleca de la Casa Albă, Biden ridica recompensa la 25 de milioane. Astăzi, după capturarea lui Maduro, fosta vicepreședintă Kamala Harris îl critică dur pe Trump, considerând acțiunea respectivă drept „ilegală”. Dacă a captura șeful unui stat suveran constituie o acțiune ilegală, aș spune că și a pune un preț pe capul unui asemenea personaj politic ar trebui să fie considerată o acțiune ilegală, nu? Biden, Harris și toți cei care au sprijinit inițiativa fostului președinte, dar astăzi condamnă acțiunea ordonată de Trump, ar trebui să ne explice cum intenționau ei să-l captureze pe Maduro, după ce ar fi primit informația pentru care se ofereau 15 și apoi 25 de milioane de dolari? Ar fi trimis cumva un grup de măicuțe într-o audiență la Maduro și, odată ajunse față în față cu acesta, preacuvioasele i-ar fi spus gazdei: „Mult stimate și iubite Nicolás Maduro, președinte nelegitim și narco-terorist, vă rugăm cu tot respectul, să ne urmați – sunteți arestat.” Și, bineînțeles, Maduro le-ar fi răspuns: „Stimate domnișoare, deși invitația dumneavoastră vine cam târziu, ea mă onorează și o accept cu mare plăcere, dar am o singură condiție – să fie arestată și soția mea, Cilia Flores. Sunteți de acord?“ „Bineînțeles, Cel de Sus se va bucura să vă știe împreună.”
George Clooney, soția sa și cei doi copii ai lor au obținut (cam peste rând, dar asta nu contează, când în joc sunt și interesele unei specialiste în drepturile omului precum Amal Clooney) cetățenia franceză. Deși nu era obligat să spună de ce a cerut cetățenia franceză, om subțire, Clooney ne-a spus: nu dorește să-și vadă copiii crescând în cultura de la Hollywood. Păi, Clooney este, 100%, produsul culturii cu pricina. Sutele de milioane pe care le are astăzi, le-a câștigat grație culturii de la Hollywood, fără de care ar fi putut fi astăzi multe alte lucruri, inclusiv un simpatic domn din Kentucky, devenit șofer de taxi în Los Angeles. Fiind nepotul legendarei actrițe și cântărețe Rosemary Clooney, a fost introdus, treptat-treptat, de mătușica lui în fabrica de produs glorii de la Hollywood. A început ca șofer al mătușii și a prietenului acesteia, Tony Bennet, apoi a tot avansat, ajungând astăzi unul dintre cei mai cunoscuți și bine plătiți nepo babies. Georges, laisse-nous tranquille, neică…
- Reamintiri de ianuarie…
Paradoxurile noului autoritarism
Așa s-a intitulat prelegerea susținută de Ivan Krastev, joi, 19 octombrie, organizată de Fundația Națională pentru Democrație (National Endowment for Democracy) la Ambasada Canadei din Washington, în seria Conferințelor Seymour Martin Lipset dedicate democrației în lume. Am avut șansa să fiu invitat la toate celelalte șase ediții anterioare ale acestui ciclu de prelegeri (2004, Fernando Henrique Cardoso Scholarship and Statemanship; 2005, Francis Fukuyama Identity, Immigration, and Liberal Democracy; 2006, Saad Eddin Ibrahim – Toward Islamic Democracies; 2007, Pierre Hassner – Russia’s Transition to Autocracy: The Implications for World Politics; 2008, Jean Bethke Elshtain – Religion and Democracy: Antagonists or Allies?; 2009, Nathan Glazer Democracy and Diversity: Dealing with Deep Divides) și trebuie să spun că prelegerea lui Krastev a fost, într-un anume fel, cea mai incitantă. Îl știam din scris și îl întâlnisem rapid în câteva rânduri. Ultimele lui două cărți în engleză – The Anti-American Century, co-editor Alan McPherson (2009), și mai vechea (2004) Shifting Obsessions: Three Essays on the Politics of Anticorruption – s-au bucurat de mare atenție printre specialiști. Articolele pe care le semnează în The Wall Street Journal, Frankfurter Allgemeine Zeitung, Le Monde, The Financial Times, The Journal of Democracy sau pe openDemocracy.net au consolidat reputația unuia dintre cei mai interesanți analiști ai Europei de Est. Născut în 1965, Krastev este cu totul dezinhibat când vine vorba de dileme ale comunismului european, întrebări care au devenit un fel de obsesii pentru analiștii politici cu 20 sau 30 de ani mai vârstnici decât el. Alegând Rusia drept studiu de caz pentru prelegerea sa, el a precizat încă de la început că nu a făcut-o pentru că Rusia reprezintă țara viitorului. Rusia, crede Krastev, nu este acea țară a viitorului, dar descifrând mecanismele ei de astăzi, poți înțelege cam cum vor arăta viitoarele forme de autoritarism. În afară de a avea o minte brici, Krastev este înzestrat cu un umor extraordinar. Înalt, masiv, vorbește liniștit și cu vocea bine strunită a unui gentleman de școală veche. Dar replica lui este mai întotdeauna șfichiuitoare. Cândva, întrebat câte centre ale puterii se fac simțite la Moscova, Krastev a răspuns: „În mod cert, este vorba de două grupuri – grupul lui Putin și grupul lui Medvedev. Nu se știe însă cărui grup îi aparține Medvedev”. Răspunsul lui Krastev a făcut înconjurul Kremlinului și reacțiile au fost dintre cele mai diverse. În fond, aceasta și este la qualité maîtresse a liderului Centrului pentru Strategii Liberale de la Sofia: stârnește reacții de toate felurile, nu lasă pe nimeni indiferent. Poți fi ori nu de acord cu o interpretare dată de el, dar nimeni nu se plictisește citindu-l sau ascultându-l. Este, cum îl caracterizează unul dintre prietenii săi, „consecvent, dar nu dogmatic”. Analizând politicul, nu se trezește alunecând el însuși în salopeta ideocratului, ideologului. Punctul de plecare al prelegerii sale l-a constituit un text publicat în 1994 de Seymour Martin Lipset și Gyorgy Bence – Anticipations of the Failure of Communism (Theory and Society, Vol. 23, No. 2, aprilie 1994). Fragmente din acest text fuseseră prezentate anterior de Lipset, în august 1992, la Pittsburgh (American Sociological Association), și de Bence, în 1993, la Washington (Woodrow Wilson International Center for Scholars). Printre cei care au oferit autorilor sugestii înaintea structurării formei finale a articolului s-a numărat și Vladimir Tismăneanu.
Lipset și Bence încercau să descifreze cauzele pentru care toate armatele de analiști politici fuseseră incapabile să prevadă căderea comunismului. Dincolo de comparația cu munca meteorologilor, pe care o făceau Lipset și Bence, muncă „subminată” de numărul necunoscut de variabile și de relațiile complexe între ele, cei doi văd o asemănare între condițiile în care își lansează prognozele analiștii politici și meteorologi. Krastev însă consideră că trebuie să existe o explicație mai profundă pentru asemănarea dintre eșecurile prognozelor vremii și cele ale prognozelor privind schimbările anotimpurilor politice. Ce ar putea să ne ajute să nu ne înșelăm și de data aceasta? Ce face forța noilor forme de autoritarism? Există două locuri comune care-l fac pe Krastev să afirme că autoritarismul rus de astăzi este plicticos și că dacă nu înțelegem acest lucru analizele politice dedicate subiectului riscă și ele să devină plicticoase. Nici explicația că ar fi vorba de imensele resurse de petrol, nici cea potrivit căreia autocrația este în sângele rusesc nu i se par altceva decât un clișeu răsuflat. Explicații mai plauzibile privind șansele autoritarismului rusesc de azi de a se menține ar fi: 1) o represiune moderată; 2) natura postcomunistă, dar și postdemocratică a noului autoritarism; 3) frontierele deschise. Frontierele deschise joacă un rol-cheie în analiza lui Krastev. Făcând saltul înapoi, el amintește că milionul de soldați sovietici deportați după război în Siberia la ordinul lui Stalin avea o singură vină: văzuse Europa Occidentală. Azi, granițele sunt deschise – se poate intra în Rusia, se poate ieși din Rusia. Diferența esențială între a pleca în Siberia, cândva, și a te stabili la Londra, astăzi, este că în Siberia ajungeai, fiindcă așa hotăra cineva; la Londra te stabilești, fiindcă așa ai hotărât. Nu se poate spune că locuitorii Rusiei de azi iubesc noua formă de autoritarism, dar o tolerează cu mult mai bine decât se așteptau atâția politologi occidentali. Și aici Krastev dezvoltă opțiunea plecării. Un Putin obsedat de o stabilitate ce nu se obține decât prin acumulare de capital și teamă de reforme nu produce disidență. Produce opoziție. Iar cei ce se opun sunt liberi să plece, și foarte mulți chiar pleacă. Disidenții sunt cu adevărat cei periculoși, fiindcă astăzi nu mai pleacă. Rămân și-ți fac mizerii. Soluția? Învrăjbești elitele, le ajuți să se atomizeze în grupuri și grupuscule irelevante, le faci să iasă în stradă și numărul celor ce li se alătură va fi nesemnificativ pentru a periclita stabilitatea noului regim autoritar. În comparație cu perioada Elțîn, perioada Putin pare mai autoritară. În fapt, spune Krastev, în vremea lui Elțîn numărul celor privați de libertate a fost de două ori mai mare decât al celor aflați astăzi în închisori. Statul era pe vremea aceea prea slab spre a fi represiv. Represiunea venea din partea grupurilor de tip mafiot, a entităților nestatale etc. Tot ce putea să facă statul era să aresteze membri ai unor asemenea entități. În general, figuri de mâna a doua sau a treia. Interlopi de duzină. Ivan Krastev consideră că autoritarismul rusesc de astăzi produce o enormă cantitate de cinism social. De ce să se omoare clasa de mijloc rusească să transforme Rusia într-o Germanie, când mulți dintre membrii ei se pot duce în Germania? Ca să nu mai spun că, oricât ar încerca ei să transforme Rusia într-o Germanie, proiectul nu ar fi decât o utopie. Nu se lucrează, se pleacă. În acest moment, afirmă Krastev, Rusia se poate lăuda că are o clasă de mijloc offshore. Oare numai Rusia se poate mândri cu o asemenea tristă performanță? Așa cum au greșit în trecut, mulți analiști politici se pot înșela și azi, dacă vor continua să creadă în existența unei irepresibile nevoi de democrație la scară planetară. Mulți dintre activiștii politici ce invocă democrația o fac pentru că se poartă, e la modă. Mulți dintre cei care joacă golf nu o fac fiindcă le place golful, ci pentru că toată lumea importantă joacă golf. E vorba de un statut social. Tot așa, multă lume vorbește despre democrație și reforme democratice, fiindcă dă bine, te include în lumea bună. Evident, în asistența care îl asculta pe Krastev se aflau nu doar mulți împătimiți ai democrației, ci și jucători de golf. Multă vreme, nu puțini analiști politici au pedalat pe ideea că un stat autoritar nu creează loialitate. Dar așa cum stabilitatea nu este același lucru cu stagnarea, nici loialitatea nu este același lucru cu dragostea. Da, afirmă Krastev, mulți ruși nu iubesc statul autoritar de azi, dar loiali îi sunt. A pleca și mai ales a te gândi tot timpul să pleci este a nu deranja cu nimic statul autoritar. Și a nu-l deranja este, într-un fel, un semn de loialitate pe care autocrații îl prețuiesc și îl încurajează.
Samuel Huntington credea că un stat nedemocrat este asemeni unei jumătăți de casă. Și, cum o jumătate de casă nu poate rezista prea mult intemperiilor, nici un stat nedemocrat nu are șanse pe lungă durată. Krastev crede că a venit vremea să arătăm mai mult scepticism față de un asemenea diagnostic. Asistăm la diferențe esențiale în ceea ce constituia cândva monolitul comunist. Coreea de Nord ilustrează o stabilitate cu granițe închise. Rusia – o stabilitate cu granițe deschise. Care dintre cele două forme de autoritarism este a viitorului și care a trecutului?
În sfârșit, Ivan Krastev nu a uitat să amintească de Marchizul de Custine, care mărturisea că nu era deranjat de ruși că sunt așa cum sunt, ci de faptul că pretind că sunt asemeni occidentalilor. E greu de știut câți ruși pretind astăzi cu mândrie că sunt asemenea occidentalilor. Iar dacă vrem să aflăm cât de durabilă ar putea să se dovedească noua formă de autoritarism rusesc, ar fi poate mai înțelept să-i întrebăm pe meteorologi decât să ascultăm la unele din fostele glorii ale sovietologiei.
(23 octombrie 2010)
Dorin TUDORAN este un mare poet, eseist, publicist și dizident politic român; suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să publicăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…) și din CERTOCRAȚIA
Facebook
WhatsApp
TikTok
