ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN – Alte istorii de august…

1. Welcome To The Banana Republic! (I)

 

   Unii consideră că dublul standard generează corupție, alții văd în corupție generatorul dublului standard. Oricum ar sta lucrurile în această dispută asemănătoare dilemei „Ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, dublul standard este astăzi standardul în viața socio-politică și culturală americană, de la agenții federale la presă, de la universități la industria de divertisment, de la sport la cultură etc. Până nu vor deveni publice toate detaliile nefiltrate și neredactate privind temeiul descinderii agenților FBI la Mar-a-Lago, dovezile pe baza cărora a fost autorizată percheziția și felul în care s-a desfășurat ea, e imposibil de făcut afirmații nehazardate, nepartizane. Și cei mai mulți dintre suporterii necondiționați ai lui Trump, și cei mai mulți dintre suporterii necondiționați ai lui Biden sunt rareori vizitați de bun-simț sau practicanți ai unei minime obiectivități, așa că primele lor reacții trebuie privite cu maximă prudență. Poate că singurul instrument ce poate fi folosit în acest moment este cel reprezentat de antecedentele părților. Că respectul pentru un om politic s-a spulberat, e grav, mai ales când este vorba de un fost președinte. Că încrederea în instituții ale statului a fost spulberată, este un dezastru. Când plauzibilitatea se substituie certitudinii și bănuielile capătă statut de dovezi, pârghiile statului de drept sunt grav dezechilibrate.

Desen și Ⓒ DION

 

   Până la proba contrarie, e greu de afirmat că Donald Trump nu ar putea fi vinovat de acțiuni care au dus la percheziția din 8 august, dacă ținem cont de temperamentul său, lipsa lui de respect pentru reguli de funcționare ale unor instituții, dorința obsesivă de a dovedi că are dreptate întotdeauna și mai ales refuzul de a accepta pierderea alegerilor din 2020. Pe de altă parte, e greu de refuzat ipoteza că DOJ și FBI au fost transformate în arme politice, gândindu-ne la campaniile de distrugere a candidaturii lui Trump în 2016 și apoi de încercările de sabotare a mandatului său din chiar interiorul sistemului, acțiuni în care au fost implicați nu doar oameni politici, ci și angajați ai unor agenții ca FBI, CIA sau ai Ministerului Justiției.  Grație unor comploturi nesfârșite montate împotriva candidatului și apoi președintelui Trump, prestigiul unor instituții federale este foarte șifonat, iar încrederea în afirmațiile pe care le fac reprezentanții unor asemenea entități este la fel de firavă ca încrederea în multe afirmații făcute de Donald Trump și susținătorii lui necondiționați.

   Politizarea instituțiilor federale de felul FBI-ului și a Ministerului Justiției, epurările care continuă să se producă, pe criterii politice, în entități federale, universități și școli par să meargă, deseori, mână în mână, cu servilismul și corupția din presă. Urmarea este că balanța din imaginea reprezentând Justiția este pe cale de a fi înlocuită cu două brațe ale unui orwellian Minister al Adevărului. Nu-mi par deloc neplauzibile multe din faptele de care este bănuit Donald Trump, dar posibilele imagini ale agenților federali căutând în cutiile de pantofi ale Melaniei Trump codurile nucleare allegedly furate de fostul președinte ar putea ilustra în viitor multe pagini ale unei Istorii Ilustrate a Prostiei.

 

2. Welcome To The Banana Republic! (II)

 

   Una din primele reacții de după percheziția efectuată de agenți FBI la Mar-a-Lago a fost întrebarea How about Hunter Biden?, într-o traducere liberă: Dar cu Hunter Biden cum rămâne? Revista TIME a replicat imediat: howaboutismul nu poate și nu trebuie aplicat în această situație. Sunt mai degrabă de acord cu Alan Dershowitz, care explică de ce întrebarea este cu totul justificată: „Nu poți avea un standard pentru democrați și un alt standard pentru republicani. Așadar, argumentul „whataboutismului” este un argument al naibii de bun. ‘What about?’ Avem voie să punem această întrebare și până când nu se va răspunde la ea, nu putem fi siguri că legea este aplicată în mod fair și imparțial.” Mai limpede decât ce declară Walter Shaub, fostul director al U.S. Office of Government Ethics, despre cum e tratat Hunter Biden nu se poate spune: „No government ethics rules apply to him.” Chiar și atunci când există un raport al unor entități ca U.S. Senate Committee on Homeland Security and Governmental Affairs & U.S. Senate Committee on Finance – Majority Staff. 

   Adevărat, viața privată a detracatului Hunter Biden (droguri, prostituate, orgii, copil pe care inițial nu a vrut să-l recunoască etc.) n-are ce să caute într-o asemenea discuție, numai că în discuție e vorba de fapte de altă natură – evaziune fiscală, trafic de influență, spălare de bani, conflict de interese, pericole pentru securitatea națională, intimidări, activități (neînregistrate) de lobby pentru entități străine etc. În 2019 au apărut primele informații despre un laptop abandonat de Hunter Biden într-un atelier de reparații din statul Delaware, laptop în care reparatorii au găsit lucruri de o gravitate maximă. Cam aceeași echipă (The New York Times, The Washington Post, agenți FBI, fostul Director CIA John Brennan și lucrători ai Ministerului Justiției) responsabilă de propulsarea atacurilor nefondate împotriva lui Donald Trump, bazate pe scornelile unui raport întocmit de fostul spion britanic Christopher Steele, au declarat că laptopul lui Hunter Biden este o invenție, un alt act de dezinformare în care este implicată și Moscova. Până la urmă s-a dovedit că laptopul există și că el cuprinde dovezi care-l recomandă pe Hunter Biden pentru o investigare la sânge. Și The New York Times, și The Washington Post, și alte publicații aservite politic și-au pus cenușă pe cap, recunoscând acum că se înșelaseră. Nu se înșelaseră, o făcuseră cu scop precis – protejarea candidatului Joe Biden. Dezinformarea și-a atins scopul, iar cenușa de acum e doar atât, cenușă.

   Cum tot cenușă rămâne și declarația tardivă a lui John Brennan: „Ei bine, nu știu dacă am primit informații proaste, dar cred că am bănuit că era mai mult decât era în realitate. Mă simt ușurat că s-a stabilit că nu a existat o conspirație criminală cu guvernul rus în legătură cu alegerile noastre.” O recunoaștere făcută cu jumătate de gură. Fostul Director CIA s-a înșelat, fiindcă în loc să-și facă datoria față de funcție (verificarea acurateții informațiilor) și-a făcut datoria față de o gașcă politică – a ținut cu tot dinadinsul să creadă în veridicitatea informațiilor primite și, mai ales, să-i facă și pe alții să creadă în acele bazaconii. Și mulți alegători au crezut. Un clasic amestec în procesul electoral, în vreme ce se acuza o conspirație Donald Trump – Vladimir Putin. Dacă am admite ideea lui Trump că în noiembrie 2020 rezultatul alegerilor a fost viciat, asta nu s-a întâmplat atât la urnele de vot sau grație matrapazlâcurile posibile în discutabilul vot prin corespondență, cât mulțumită campaniilor de discreditare în care au fost implicați actanți de toate felurile, inclusiv angajați guvernamentali. Când un alegător află că și oameni din CIA, și oameni din FBI, și oameni din Departamentul de Stat etc. vorbesc despre conspirații electorale Trump-Putin în 2016, omul stă pe gânduri și își spune că fără foc, nu iese fum. Eu, unul, cred că Trump a pierdut pe barba lui, și-a făcut-o cu mâna lui, dar asta e irelevant pentru discuția de acum.

Desen și Ⓒ DION

 

   În cazul lui Donald Trump, percheziția a fost aprobată pe baza unor bănuieli/presupuneri sau, deloc imposibil, be baza unor turnătorii. În cazul lui Hunter Biden, deși e vorba de dovezi, investigația se mișcă nenatural de încet dintr-un motiv foarte limpede – în joc nu este atât grija pentru Hunter Biden, cât grija pentru președintele Joe Biden. Cele găsite în laptopul fiului dovedesc că tatăl a mințit, în repetate rânduri, afirmând că nu știa nimic despre afacerile fiului, că a mințit susținând că nu s-a întâlnit niciodată nici cu parteneri de afaceri interni (Tony Bobulinski, de pildă), nici cu parteneri de afaceri externi ai fiului etc. Dar pentru armele politice ale administrației Biden diferența dintre „to believe” (a crede/a presupune) și „to know” (a ști), de care vorbește Bob McClory, printre altele fost Profesor Emerit de Jurnalism la Northwestern University, Chicago, nu există. Mai mult chiar, a presupune este mai aproape de certitudine decât a ști cu certitudine și devine motiv de declanșare a unor anchete și percheziții.

   The New York Post nu este, mai ales printre susținătorii democraților, o publicație cu credibilitatea concitadinei The New York Times și asta din două motive. Primul – aparține grupului de presă al lui Rupert Murdoch, ani de zile simpatizant al lui Trump. Al doilea – plăcerea publicației de a folosi titluri de senzație. Numai că, de foarte multe ori, publicația oferă informații corecte. Până la proba contrarie, și informațiile de aici, coroborate cu informații din alte surse, se anunță credibile. Vă veți întâlni și cu cunoștințe mai vechi, ca omul de casă al familiei Biden, Mark Gitenstein, astăzi ambasador la Uniunea Europeană, sau mai mult decât controversatul Gabriel „Puiu” Popoviciu. 

   În sfârșit, se încearcă și coarda sentimentală, spre a arunca pe plan secundar necesitatea anchetării lui Hunter Biden. Potrivit lui Adam Entous de la The New Yorker, fiul președintelui este o „figură tragică”, coborând dintr-o familie de alcoolici. Avem de-a face cu povestea unui tată care-și iubește fiul și a unui fiu care-și iubește și respectă tatăl etc. Chestiunilor legate de afacerile fiului li s-ar da „prea multă atenție”, bla-bla-bla – („It’s just this very tortured story of a dad who really, totally loves his kid, right?”/…/ „And the kid who totally loves and respects his dad. The kid gets addicted and he feels all this pressure to basically make money in order to support his family. And it just goes off the rails when his brother dies.”/…/ „business stuff, in my opinion, gets too much attention. The real story is the agony of this family, dealing with this problem [of alcoholism] generation after generation, and the high price it has for them.”) 

   Cu toată empatia cuvenită problemelor de familie ale președintelui Biden, problemele de altă natură ale fiului său se anunță prea multe și prea grave spre a fi bagatelizate de presă și ținute sub preș de entități care trebuie să le cerceteze. Tergiversarea miroase a mușamalizare. Și-apoi, dacă am merge pe linia sugerată de Entous, atunci și lui Trump ar trebui să i se acorde circumstanțe atenuante, fiindcă mai mulți medici cu accentuate simpatii pro-liberale l-au declarat nu tocmai întreg la cap.

   Chiar suntem proști sau facem pe proștii?

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).