ULTIMA PĂLĂRIE – Dorin TUDORAN

Cu bucurie, vă aducem începând de azi, în fiecare duminică, în „Gazeta Dâmboviței”, gândurile unui intelectual de mare valoare, o conștiință a istoriei contemporane a României. Scuzați de vorbă mare… Poet, prozator şi ziarist, Dorin Tudoran s-a născut la Timişoara, la 30 iunie 1945, a absolvit Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1963), apoi Facultatea de Limba şi literatura română a Universităţii Bucureşti (1968). A fost redactor la publicaţiile româneşti pentru străinătate (1971-1973), la „Flacăra” şi apoi la revista „Luceafărul” (1975-1980). În iulie 1985, a emigrat în Statele Unite ale Americii, după câţiva ani de dizidenţă şi o grevă a foamei de 40 de zile.

   A apărut de curând o carte de convorbiri cu Dorin Tudoran, scoasă la lumină de Robert Șerban. Într-un interviu mai vechi, acesta spunea: „Scriitorul Dorin Tudoran, unul dintre rarii contestatari din interior ai regimului comunist, emigrat mai apoi în America alături de soție și fiu, acum 35 de ani, este unul dintre modelele culturii române și ca poet și ca model etic”. Și mai afirma: „…îl am în față pe unul dintre cei mai importanți poeți români contemporani (…) un om extrem de curajos, un om care i s-a opus lui Ceaușescu pe față, direct, fără să îi fie teamă de consecințe.”

   Dorin Tudoran mărturisea că „atunci când vede un om că-și face planuri, Dumnezeu zâmbește. Nu, nu-mi fac niciun fel de plan, n-am fost niciodată organizat. Deși sunt foarte organizat în restul vieții profesionale, în legătură cu literatura nu am fost niciodată foarte organizat. Ideea de a-mi propune că în fiecare an trebuie să public o carte fiindcă trebuie să rămân pe afiș, ideea că în fiecare lună trebuie să existe trei cronici despre mine, două interviuri și o statuie în Cișmigiu, mă distrează. Nu știu, las viața să curgă de la sine.” (Ionuț Cristache)

 

1.Numai copilăria

 

Mulțumesc: Editurii Trei – pentru a fi acceptat proiectul propus de domnul Robert Șerban; Domnului Robert Șerban – pentru răbdarea de a aștepta să mă vadă trecând peste reticența angajării într-un proiect de natură confesivă și pentru a fi acceptat să primească răspunsurile mele, cu picătura, în etape, timp de un an; Domnului Sorin Antohi – pentru ajutorul oferit ca paginile cărții să fie plivite de inexactități de toate felurile; Domnului Cornel Ungureanu – pentru Postfața volumului; Doamnei Domnica Drumea și domnului Ion Bogdan Lefter – pentru cuvintele călduroase oferite copertei a patra.

Și Postfața, și celelalte cuvinte despre autorul/omul care sunt mi se par atât de nemeritate, încât mi-au amintit o vorbă: „The day everyone is nice to you, it’s your funeral.” Sper, totuși, că vestea respectivă este, deocamdată, la fel de neîntemeiată ca zvonul exagerat despre moartea unui clasic coleg de breaslă, Mark Twain, pe vremea când acesta din urmă se mai ocupa încă și cu trăitul. Vor veni și cuvintele mai puțin bune, de la critici, întemeiate la înjurături radicale, își vor face apariția și încruntările profesioniste și achitarea de polițe mai vechi și mai noi, așa încât balanța își va recăpăta sănătosul echilibru care ne ține pe toți cu picioarele pe pământ.

 

2.Pocuția Mare

 

Toată viața i-a spus „Fetițo”, numai când se supăra pe ea îi spunea pe nume. Oricum, toată lumea îi spunea Lința, Țața Lința, fiindcă pe numele adevărat, Alexandra, n-avea nimeni răbdare să-i spună. În seara aceea, după ce și-a făcut rugăciunea, bunicul s-a suit în pat și i-a spus bunicii: „Fetițo, în noaptea asta mă duc.” Și dus a fost. În somn. Se ținuse de cuvânt până-n ultima clipă. Mergea spre sută și ce trăise până atunci îi fusese de-ajuns. După ce bunicul s-a dus, bunica așeza în fiecare seară pe perna lui cămașa de noapte a bunicului. Era lucrată de ea, din bumbac subțire și borangic. Gulerul era întreg din borangic, ca să fie moale. Dimineața o netezea șoptind: „Tache, azi o să fie o zi frumoasă.” Câteodată, chiar era. Și atunci bunica stătea ore întregi pe treptele prispei privind în gol. Mă întrebam adesea cum se vedea lumea prin ochii ei mâncați de cataractă și dacă zărea cumva umbra bunicului căruia îi adresa tot felul de întrebări la care nu primea vreun răspuns, dovadă că în fiecare zi îl întreba cam aceleași lucruri: „Ți-e foame, Tache? Să-ți încălzesc mâncarea? Ți-e sete? Să-ți aduc o cană cu apă?”

N-o descuraja tăcerea lui. Bănuia că bunicul vroia să se gândească bine, înainte de a-i da un răspuns. Ce rost avea să-i spună „Da, încălzește-mi mâncarea”, când nu-i mai era foame de multă vreme. De ce i-ar fi răspuns „Da, fetițo, adu-mi niște apă.”, când nici sete nu-i mai era de-atâta timp. Ca să nu mai spun că, și înainte de a se duce, bunicul vorbea foarte puțin. Prefera să-i asculte pe alții vorbind și, din când în când, dădea din cap, fără a lăsa să se înțeleagă ce crede despre cele la care asculta. Rareori adăuga un „Așa o fi…” Vorba asta putea să însemne și „Fugi d-aci…”, și „Ai dreptate…” , și multe altele. După ce s-a dus, am găsit niște caiete de școală, nefolosite de mine, în care făcuse tot felul de însemnări. Pe unele am reușit să le descifrez, pe altele, nu. Câteva pagini se refereau la un subiect cu totul neașteptat pentru mine, dar care, aveam să înțeleg, îl frământa intens. Mai erau și o grămadă de note lăsate bunicului de domnul învățător Nicolescu, înainte de a se prăpădi. I-am recunoscut ușor scrisul, căci nu uitasem niciodată lecțiile lui de caligrafie, scrisul său impecabil de pe tabla neagră a clasei. Totul era pus sub o întrebare „De ce Mare?” Mi-a luat ceva vreme până am înțeles că domnul învățător se întreba de ce un loc de lume precum Pocuția era numită, ici și colo, Pocuția Mare sau Pocutia Majoris. Nu-mi era clar unde întâlnise domnul Nicolescu denumirea cu pricina, fiindcă eu nu dădusem peste ea niciodată. Câteva dintre note m-au făcut să înțeleg cu ce rezona pentru el numele acelui loc de lume – „puțin”, „puțintel”, „mic”, „micuț”. Alte însemnări ale domnului învățător erau de felul „Ursa Minoris. Genitiv: Ursae Minoris. Abreviere: UMi. Noi îi spunem Carul Mic.” „Ursa Majoris. Genitiv: Ursae Majoris. Abreviere – UMa. Noi îi spunem Carul Mare.” „Care Pocutia Majoris? Cum adică, Pocuția Mare?”

Răsfoind însemnările, mi-am amintit că domnul învățător Nicolescu avea un binoclu căruia îi zicea telescop. De-aici și certurile cu domnul Năstase, celălalt învățător al satului. Acesta din urmă fusese auzit într-o seară, la cârciuma de la șosea, strigând la domnul Nicolescu: „Nicule, ești un imbecil. Ce ai tu, e binoclu. Telescopul e altceva.” Domnul învățător Nicolescu i-ar fi răspuns: „Aurele, dragă, de ce mă jignești cu atâta lume de față? Vrei să te dau în judecată? Cum adică, eu și imbecil?” „Nicule, dă-mă în judecată. Ce-o să spui la tribunal? Că ți-am zis că n-ai baston? Fiindcă asta înseamnă imbecil în latină – om fără baston. Ai tu baston, imbecilule? Tu ai telescop, nu-i așa?” Cu puțina lui carte, bunicul nu putea conta pe ajutorul latinei – nici ca să aibă vreo părere despre semnificația cuvântului imbecil în latină și cearta învățătorilor, oameni cu multă carte, nici ca să ducă mai departe cercetarea începută de domnul învățător Nicolescu. O însemnare a bunicului – „Ristea zice că Majoris însemna mare la romani.” Și în Ristea, unul din fiii lui, învățător emerit, avea încredere. Să fi avut dreptate domnul învățător Nicolescu, când se întreba cum poate ceva mic sau puțintel să fie mare? Chiar nu știa ce să creadă.

De un singur lucru era sigur bunicul – ce avea domnul învățător Nicolescu, era binoclu, nu telescop, fiindcă și el, bunicul, avusese pe front binoclu, exact ca al domnului învățător. Dar pe bunicul, binoclul nu l-a ajutat deloc la Mărășești. N-a văzut cu el glonțul care avea să-i intre pe sub tâmpla stângă și, călătorind prin cerul gurii, ieșise pe sub tâmpla dreaptă. Declarat mort, a fost abandonat. După două zile, s-a ridicat dintre cei cu adevărat morți, s-a șters de sânge și noroi, apoi a urlat: „Băăă! Eu nu-s mort, că n-am cum să fiu eu așa, și am nevastă și copii acasă!” Apoi s-a pus pe drum. Înainte de-a ajunge acasă, a înțeles că nu mai auzea aproape deloc cu urechea stângă. Dar ce mai conta – ajunsese acasă, la nevastă și copii.

 

De atunci, bunicul n-a mai crezut niciodată în binoclu, dar credința lui în Dumnezeu a devenit de neclintit – „Fetițo, el m-a adus acasă, la tine și la copii.” Că domnul învățător Nicolescu avea binoclu sau telescop, îi era, de fapt, indiferent, fiindcă bunicul era convins că la Mărășești nici telescopul nu l-ar fi putut ajuta cu nimic. Nici rezolvarea misterului Pocuția Mare nu l-ar fi putut ajuta în acei ultimi ani ai vieții sale, dar vroia să fie demn de încrederea pe care i-o arătase domnul învățător Nicolescu atunci când îi lăsase notele cercetărilor sale, fiindcă domnul învățător era cineva în sat, nu un oarecare, și-i lăsase tocmai lui, Tache Ana Badea zis al lui Codică, notele și însemnările. Și el să nu facă nimic cu ele? Hotărât lucru, nu putea să abandoneze chestiunea Pocuției Mari. Ar fi fost o lipsă de onoare. Bunica nu avea preocupări de felul acesta, așa că, atunci când bunicul i-a spus cu ce își omoară o parte din timp, bunica i-a zis: „Auzi, tu, Tache? Ce atâta bătaie de cap? Există România Mare? Există. Și atunci? De ce să nu existe și Pocuția Mare?” Bunicul s-a uitat la ea cu o tandrețe înțelegătoare și a zis: „Așa o fi…” După care a adăugat: „Da’, să știi, fetițo, că România Mare nu mai există.” Vestea n-a părut s-o copleșească pe bunica. „Eh, mare scofală. Auzi, tu, Tache? Multe nu mai există azi. Uite, dimineață m-am dus degeaba la cooperativă. Mi-a spus Ion că nu mai există la ei nici zahăr, nici ulei, așa că… Noroc că mălaiul ni-l facem singuri, altfel Ion ar zice că nici mălai nu mai există.” De data asta, bunicul n-a mai răspuns „Așa o fi…”, semn că nu se îndoia în niciun chip de ce-i spusese Ion bunicii.

Nici fiul cel mare al bunicilor, Ștefan, și el învățător, nu l-a putut ajuta pe bunicul să dezlege întrebarea moștenită de la domnul învățător Nicolescu, cu toate că unchiul Fănică era mai citit decât unchiul Ristea, deși n-avusese vreme să ajungă învățător emerit, căci petrecuse ani buni la Canal. Când i-au dat drumul, bunicul i-a zis bunicii: „Fetițo, e cam devreme.” „Ce e cam devreme, Tache?” „L-au condamnat la paisprezece ani și i-au dat drumul după zece…” „Și tu, în loc să te bucuri, zici că e prea devreme?…” „E prea devreme să ne bucurăm, fetițo, e prea devreme.” Fusese. După opt luni, unchiul Fănică a fost arestat din nou pentru că, „deși eliberat înainte de termen, inculpatul și-a reluat activitățile dușmănoase îndreptate împotriva …” După a doua „plecare” a fiului său, bunicul și-a întețit cercetările privind Pocuția Mare, dar probabil că n-a aflat niciodată mare lucru. Ridicase o bancă, lipită de gardul din fața casei. Trecea pe-acolo un fel de potecuță cu pretenții de trotuar. Celor care îl salutau, le răspundea scoțându-și pălăria. Celor care-l întrebau „Ce mai faci, nea Tache?” le răspundea „Aștept să treacă viața”. Și a trecut. Într-o noapte.

(Fragment din Recviem, pagini în curs de întâmplare)

 

3.Ion Barbu – șotron pascal

 

Mă leagă de maestrul Ion Barbu o veche prietenie în care niciunul dintre noi nu așteaptă de la celălalt semne săptămânale. Știm că prietenul nostru este oricând lângă noi – și la bine, și la rău – în pofida imensei distanțe geografice. Am primit azi de la Ion o urare – Paște Fericit! Un șotron-puzzle, construit din distihul „Numai copilăria e glorioasă,/ în rest, totul e agonie”, parte a unui poem, Cîntec, pe care l-am dedicat în 1977 memoriei unui prieten dispărut în mod tragic și absurd – doctorul stomatolog Cyrus Constantinescu. Cu voia lui Ion Barbu, reproduc mai jos urarea-cadou, făcându-vă astfel părtași la bucuria mea.

 

 

Se spune că un necaz nu vine niciodată singur. Uneori, așa se întâmplă și cu bucuriile. Și Ion Barbu, și un alt prieten apropiat, graficianul și publicistul DION (aka Daniel Ionescu) mă anunță că vor fi prezenți în paginile acestui blog, așa cum au onorat cândva cu arta lor și paginile blogului CERTOCRAȚIA.

 

Dorin  TUDORAN este un important poet, eseist, publicist și dizident politic român. Suntem onorați că Domnia Sa a acceptat să preluăm, în Gazeta DÂMBOVIȚEI, texte din ULTIMA PĂLĂRIE („poate că nu știu exact ce sunt, dar știu foarte bine cine nu sunt”…).