„Îți spun eu, Oscar, viața nu e chiar așa lineară cum crezi tu, așa că eu de ce aș fi?”; câinele se uită lung la el, cu ochii mari și înțelegător, în șezut pe parchet, în timp ce camaradul lui biped se agită prin cameră aranjând diverse lucrușoare și dând din gură. „Viața e în sus și-n jos, stânga-dreapta, aiurea-n tramvai, dar cu toate astea, lumea se așteaptă ca eu să fiu perfect decent, perfect la locul meu, perfect liniștit și perfect docil în toate momentele? A, așa nu, Oscar; nu se poate! Dar nu se poate, prietene – e o cerință absurdă asta, căreia nu mă voi subjuga în veci! M-auzi? În veci!”.
Oscar scoate un geamăt, cască și își lasă botul pe labe ca și cum el s-a dat bătut deja. „Îți mai spun eu ceva – dacă mă vor perfect echilibrat în toate, apoi cer și eu să am o viață perfect echilibrată: șeful să mă lase în pacea mea, să nu mai am ghinion în dragoste, de-ar da domnul una mai cu capul pe umeri, să nu mă mai frece taică-meu la creier cu pretențiile lui nerealiste și să nu se mai alieze soră-mea cu el, ca o toantă care nu știe despre ce e vorba. Și mă trag toți în toate direcțiile și dacă, ferească Sfântul, reacționez CA UN OM NORMAL..”, Oscar tresare „mă etichetează drept exagerat și aberant! Na, spune și tu dacă asta în sine nu e o pretenție ce ține de domeniul fantasticului. E ca și cum te-aș băga eu pe tine într-o cușcă și aș începe să te zgâlțâi și apoi să fiu șocat că latri la mine sau mă muști”. Câinele își ridică urechile și trage o privire acuzatoare.
Camaradul se înmoaie și se trântește pe fotoliu, răsuflând tot aerul din plămâni. „Ei… nu ți-aș face așa ceva niciodată, prietene, știi și tu. E doar un exemplu… Hai la tati!”, Oscar îi sare în poală deși nu mai încape și se sprijină cu capul pe umărul iertatului. „Mai vorbesc și eu, știi doar”, continuă pe o voce domoală, scărpinându-l după urechi; „numai că mă simt zgâlțâit și nimeni nu recunoaște că a atins cușca… vor să îmi bage-n cap că mi se pare și că poate mi-am făcut eu filme – că n-am citit bine situația. Dar nu mi se pare, Oscar, își spun… știu sigur deși nu am dovezi. Mi-aș dori câteodată să înregistrez fiecare privire și fiecare ton, ca să le arunc în față atunci când îmi zic ce mult interpretez eu...”
În cameră se lasă liniștea, în timp ce soarele se strecoară apus printre perdele. Ceasul bisericii din josul străzii bate ora opt. „Vai, Oscar, am uitat să-ți dau pastila! Și tu, șmechere, nu spui nimic… mă lași să dau din gură aiurea!”. Câinele coboară din poala lui fără entuziasm – ar fi preferat mai degrabă să-l audă vorbind exasperat în continuare…
Daria POPA e absolventă de master în Sociologie și Dezvoltare Comunitară, a căutat să aibă un impact real în serviciul celor defavorizați, prin scrierea și organizarea de proiecte Europene dedicate tinerilor NEET; este, desigur, absolventă de „Carabella” și (din nou) scriitoare de proză scurtă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
