Nimeni nu ajunge nicăieri singur: nici sus pe slăvi, nici jos în noroi, nici în aer, undeva la mijloc. Suntem și noi, ca orice pe lumea asta, influențabili și instabili, mișcați și schimbați de satul în care ne-am cumpărat apartamentul. Fie că ne place sau nu, am fost formați precum bulgării de zăpadă dați la vale, fiecare în curtea lu mă-sa și lu tac-su, și am ieșit pe partea cealaltă, mai curați și mai rotunzi sau mai cu pământ și crengi, no, în funcție de ogradă. Ăia născuți în curți mai mici și mai aglomerate, au fost dați de mai multe ori la vale și rostogoliți mai mult stânga-dreapta, după posibilități. Cu cât mai mare grădina, cu atât mai lin alunecușul; cert e însă, că o sumă de „cineva” ne-a împins la vale și ne-a bătătorit în diverse forme, după talent.
Într-o eră a trăitului independent și a mișcării de tip „girl boss” și „Alpha male”, în care ne place să ne uităm cu recunoștință la noi înșine, ca la autorii singulari ai vieților noastre, realitatea că suntem de fapt produse ale comunităților de care aparținem, e greu de înghițit. Fiecare vrea să ajungă departe și, care cum ajunge se întoarce cu ochii înlăcrimați către public, aplaudându-se pe sine și livrând un discurs emoționant despre cum a realizat totul singur – discursul poate dura ore (narcisiștii iubesc să vorbească despre ei înșiși la superlativ) și orice menționare a altcuiva, e strict utilitară, menită să evidențieze și mai multe calități ale personajului principal (precum „îmi iubesc mama așa tare că am făcut x și y pentru ea”, etc…).
Încrederea în sine, furată din occident, s-a deformat într-un display gălăgios de laude, acompaniate de o atitudine încrezută, obraznică, lipsită de politețe, finețe sau orice urmă de smerenie. În umbra acestor atitudini, e ușor să pierdem urma satului și a oamenilor cărora ne datorăm. Smerenia a primit o conotație negativă, devenind sinonimă cu slugărnicia și lipsa de putere; și dacă ne displace ceva, apoi lipsa de putere sau importanță ia primul loc. Ne sperie irelevanța așa tare, încât memoria șterge orice ajutor sau influență, oferind egoului nostru umflat, custodie asupra fiecărei realizări, odată cu asta, ștergând și orice datorie morală. Dar fie că ne amintim sau nu, nimeni nu ajunge nicăieri singur și rog frumos cititorul să caute în lista de mai jos oameni cărora s-ar putea să li se datoreze.
Mulțumesc părinților mei care mi-au dat viață și mi-au pus stiloul în mână și prima carte pe genunchi; care m-au educat și păzit.
Mulțumesc primei educatoare pentru blândețe și primei învățătoare, Nițescu Constanța, care a încurajat potențialul din mine și l-a format.
Mulțumesc primului diriginte, Nițescu Alexandru, profesor de matematică, care ne strângea pe toți elevii mai sărăcuți din cartier și ne oferea meditații gratuite la școală, de la ora 6 la 8 dimineața.
Mulțumesc profesoarei de română și dirigintă, Monica Popa, care mă înscria la fiecare concurs de literatură de pe radar și care, cu o răbdare de sfântă, a acceptat ieșirile mele ușor excentrice de adolescentă.
Mulțumesc profesorului de geografie, Joița Bogdan, care ne dădea liber la discuții aprinse pe teme geo-politice și care ne-a fost mai mult decât profesor: un dascăl, un prieten.
Mulțumesc profesorului de Sociologie, Economie și Filosofie, scriitor tare drag, Ionuț Cristache, pentru că m-a inspirat să aleg Sociologia ca domeniu. Mai mult, mulțumesc pentru că mi-a oferit cele mai frumoase oportunități de a intra în lumea literară și, mai ales, mi-a oferit o rubrică la aceasta minunată gazetă.
Mulțumesc lui Eduardt Samoilă, profesor universitar, pentru că mi-a publicat prima carte pro bono. Îmi amintesc cu drag de zâmbetul lui larg când mi-a adus volumele la apartament, când mi-am văzut prima oară numele pe o copertă.
Mulțumesc portarului liceului nostru pentru lecțiile lui de prietenie; un exemplu de om bun, demn și vesel.
Mulțumesc dirigintei mele din liceu, Claudia Rusu, pentru lecțiile de viață, putere și reziliență și cele mai captivante ore de istorie la care am luat vreodată parte.
Mulțumesc fratelui meu Luca, fără ajutorul căruia nu mi-aș fi permis să încep facultatea și, ca urmare, fără de care, cinci ani de experiențe minunate nu s-ar fi întâmplat.
Mulțumesc prietenei mele Diana pentru loialitatea și amiciția ei prețioasă și pentru disponibilitatea de a-mi corecta lucrările.
Mulțumesc prietenei mele Dorotea, care m-a susținut de când eram în liceu și care, foarte generoasă, mi-a trimis o mare parte din carnețelele pe care le folosesc ca jurnale.
Mulțumesc profesorilor mei de la facultate pentru încredere, răbdare și, mai ales, toleranță față de tendința mea de a fi Gică-Contra.
Mulțumesc lui Iosif Illyes și soției lui pentru că m-au găzduit la Brașov atunci când ajunsesem pe drumuri și au avut grijă de mine ca de fiica lor, împărțindu-și până și mesele.
Mulțumesc amicului meu din Brașov, Ștefan Răscanu, actor foarte talentat, care a fost alături de mine, cărându-mi bagajele, când am rămas fără gazdă și care a umblat și a căutat un loc unde să stau. Mai mult, mulțumesc pentru toți anii de prietenie.
Mulțumesc surorii mele Andreea, pentru tot suportul și încurajarea și, mai ales, pentru drumurile cu mașina la aeroport pentru a-l întâlni pe soțul meu.
Mulțumesc soțului meu pentru iubirea, răbdarea și încurajarea oferite zilnic – pentru că vede în mine mai mult decât văd eu.
Mulțumesc surorii mele Anca-Laura, pentru prietenia ei frumoasă și intimă, și pentru rugăciunile pe care le oferă fără preget.
Nu am pagini suficiente la dispoziție să mulțumesc tuturor oamenilor cărora le datorez părți din mine, și sunt convinsă că, puși într-un moment de meditație, fiecare dintre noi am găsi de scris câteva zeci de nume cărora le datorăm smerenia noastră și o inimă plină de gratitudine… și poate nu e prea târziu să îndrăznim să le spunem.
Daria POPA e absolventă de master în Sociologie și Dezvoltare Comunitară, a căutat să aibă un impact real în serviciul celor defavorizați, prin scrierea și organizarea de proiecte Europene dedicate tinerilor NEET; este, desigur, absolventă de „Carabella” și (din nou) scriitoare de proză scurtă…
Facebook
WhatsApp
TikTok
