Termometrul indică -1°C, dar se simte mult mai rece, chiar și cu soarele pe cer care s-a îndurat de noi. Aerul înghețat îmi încleștează fața în așa fel încât mă doare atunci cand mă încrunt inevitabil de la lumină.
Mi-am desfăcut geaca la gât să simt frigul – să dârdâi puțin, că-mi era poftă. În aer miroase a foc de lemne și mă simt de 8 ani, mergând pe ulița din Doicești, spre casa bunică-mii.
Bănuiesc că îmi e dor de lucruri și locuri familiare. Nu am mai fost în țară de trei ani și am suspiciunea că mă prind nostalgiile din urmă. La început a fost lehamitea, apoi tristețea, împăcarea și acum, dorul.
Nostalgia e a doua cea mai mare slăbiciune a omului; la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, se instalează neiertătoare, absolută și nesatisfăcută. Și nu mă pot duce nici în stânga, nici în dreapta fără să simt vreun miros familiar sau să aud vreo pasăre cu rude la blocul meu din Târgoviște. Nu pot face nici laie, nici bălaie fără să îmi amintesc cine obișnuiam să fiu (nu cine știe ce) și ce visuri aveam (nu prea multe, dar iluzorii). În locul speranței de viitor, se instalează ușurel frica să nu o pierd pe Daria din trecut, că încă îmi place de ea; de ea și de țărișoara mea și de blocurile alea urâte din micro 4, pline de babe care bârfesc.
No, fie-vă nostalgia ușoară și fericirile mai multe și mai vii!
Daria POPA e absolventă de master în Sociologie și Dezvoltare Comunitară, a căutat să aibă un impact real în serviciul celor defavorizați, prin scrierea și organizarea de proiecte Europene dedicate tinerilor NEET; este, desigur, absolventă de „Carabella” și (din nou) scriitoare de proză scurta…
Facebook
WhatsApp
TikTok
