Merg cu telefonul, ca turista, ațintit înspre toate parcurile și tufișurile pe lângă care trec. Au înflorit narcise în locuri în care nu înfloriseră anul trecut, așa că trebuie să fac poze să trimit la mama și la prietene.
Într-un parc numit „Vița-de-vie”, mă învie priveliștea plină de panseluțe și laptele cucului (paranteză pe lângă subiect: am o mătușă pe care o cheamă Panseluța și o alta pe care o cheamă Brândușa, iată deci cum vin eu dintr-o familie de flori). Pe lângă stâlpii de lemn cu vechime, au apărut și un soi de narcise pitice la care m-am oprit și eu să chicotesc.
Îi filmez și prietenei mele vechi, Almete, colegă de bancă din liceu, valoare absolută, prețioasă la casa omului, ca să-i înviorez dorul de mine. „Ia uite: narcise minime, așa cum îmi vreau problemele!”, exclam râzând. Ea îmi zice să scriu doar despre narcise, nu despre probleme.
E drept, în liceu vorbeam mai mult despre flori, că îngrijorări nu prea aveam. Cele mai mari probleme erau tezele și chiar și de alea vorbeam numai o zi-două. Dar cum se întâmplă adesea în prietenii de cinșpe ani, crești împreună și trăiești împreună prin subțirile și desele vieții, iar conversațiile devin gradual mai serioase. Nu că am vrea noi; ci pentru că ni s-a sortit așa de mai înainte. Viața devine mai serioasă, ceea ce e foarte supărător câteodată; alteori nu deranjează așa de tare, că te mai apropie de câte un Almete și cu sufletul, și îți mai vin în gând rugăciuni.
Prietena mea își dorește probleme minime (nu, zău!), însă eu nu am să-i ofer decât narcise minime, pe care ea, profă de română, le numește cu încăpățânare „narcise mici”. Mersi de corectură Almete, dar eu tot minime ți le ofer și mai pot să-ți dau și un motiv să râzi, că mai încolo… sunt și eu tot om.
Daria POPA e absolventă de master în Sociologie și Dezvoltare Comunitară, a căutat să aibă un impact real în serviciul celor defavorizați, prin scrierea și organizarea de proiecte Europene dedicate tinerilor NEET; este, desigur, absolventă de „Carabella” și (din nou) scriitoare de proză scurtă…