Văzduhul a fost făcut cu boltă ca să aibă loc păsările – asta e credința mea. Să aibă ele unde-și întinde aripile neobosite: între crinoline de bujori și albastrul topit; între cuiburi noduroase și slava cerului; între frunzișuri cu nume populare și pierdutul de azur – care are boltă, după cum am zis. Între astea două sunt lăsate-n pacea lor minunile cu aripi ale lui Dumnezeu. Să cânte, să se-nvârtă, să facă pui, să ne bucure pe noi, ăștia care facem cam aceleași lucruri, numai că le facem pe negrul pământului și cu mai mult tam-tam.
E dimineață și fericitele au început de pe la 5 să cânte – când m-au trezit la 5 nu le-am numit fericite, ci s-au folosit „complimente” mai nedemne, dar nu au diluat cu nimic sentimentele de admirație profundă, căci m-am corectat rapid și mi-am cerut iertare. Bine că au de ce cânta! Ce mă bag eu? Din oftică pesemne! C-aș da o mână și-un picior să fiu și eu o vrăbiuță grăbită sau un pițigoi prin cuiburi de levănțică și mentă. Sau florintele din frunziș! Un sticlete cântăcios cu fața roșie (care cred c-a auzit „complimentele” de la ora 5 de azi dimineață).
Aș vrea să fiu un țiclean cu capul în jos, o gaiță cu fundul alb sau o mierlă cu trilurile ei de fac de rușine Opera Națională. Drepneaua ce zboară și în somn sau o rândunică într-un colț de geam, cuibărind.
Când eram mică, la etajul 3 la mine la bloc, aveam cuib de rândunele în fiecare an, la fereastra dormitorului. Și era cuplul ăsta agitat de-l luau în chirie în fiecare vară și dacă nu-l bibileau și-l lipeau de lucea în soare, nu altceva!
Într-unul din ani, au avut pui! Căscam ochii toată ziua. Că poate-poate îl văd și eu pe ăla micu, dar nu – era băgat în fundul cuibului ca să nu-l vadă ciorile.
Într-o după-masă statică, înțepenită în căldura obositoare de iulie, se adunaseră nori negri la orizont și începu un vânt vijelios, de curăță tot cerul de păsări. Fugiră toate care mai de care, iar rândunelele mele au venit și ele devreme acasă, la adăpost. Pe stradă în spatele blocului meu, zburau doar pungile de plastic de la Penny Market XXL, care, deși aveau o oarecare grație urbană, nu-mi aduceau niciun soi de încântare.
Și începu o ploaie… se deschiseră zăgazurile cerului și turna de parcă nu mai văzuse pământul ploaie. Ne arăta Cel Bun și Mare că știe să facă și din astea mai puternice și mai mărețe.
Dar eu nu mă uitam la ploaie, ci la cuibul de rândunele care, ud leoarcă, se desprindea bucată cu bucată. Iar rândunelele mele se țineau bine de un colț, cu puișorul sub aripi, căutând soarele pe cer. Amândoi, el și ea, ghemuiți pe ultima bucățică din munca lor de-o primăvară.
Și ploaia cădea fără milă și fără să vadă. Eu, copilă, șopteam fierbinte: „Doamne, te rog!”. Dar cred că trebuia să zic mai tare, căci sub privire înspăimântate, a căzut și ultima bucățică de cuib, cu pui golaș cu tot. Rândunele s-au desprins în ultima secundă și zburau speriate în cercuri prin fața geamului meu, singure și ude.
Nu s-au mai întors anul următor să construiască, dar le-am recunoscut eu în văzduh în primăvară și mă apucară nostalgiile cele mari. Nu s-au mai întors niciodată sub streașina mea, dar au continuat să vină an de an în același oraș, până când eu nu m-am mai întors – mă mutasem la altă streașină…
De la geamul meu nou de unde stau, mă uit lung la celelalte rândunele, vrăbii, mierle și pițigoi și găsesc cu mirare că ele sunt acasă aici, în altă parte. Dar pentru că eu mi-s scriitoare de soi (de-un soi mai confuz și cu multe întrebări), am scris o poezie ca să-mi exprim nedumerirea.
Într-o margine de vară
Viața parcă se-ndulcește.
În mijloc de primăvară,
Zâmbetul iar strălucește.
„Ce ți-ești toată-un zâmbet, fată?”
Spune-un fluture zburînd.
„Te-ai făcut frumoasă toată,
Ce: mă porți cu tine-n gând?”
„Și pe tine”, spuse fata,
„Printre mii și mii de flori,
Prin iubiri și pomi grămadă,
Da, și tu îmi dai fiori.
Că iată-au înflorit salcâmii,
Sub păsările călătoare
Care, așa cum mai spun unii,
Se-ntorc să facă sărbătoare.
Și-uitându-mă, căzui pe gânduri
C-o foarte mare întrebare:
Văzând cum tot trec rânduri-rânduri
Aceste păsări călătoare.
Cum de vin și aici, ascult,
Când știu precis eu de la mama,
Că-n țara-n care m-am născut
Vin primăvara, pleacă iarna?”
Fluturele zburând, îi spune:
„Tu crezi că ele pribegesc?
Se duc distanțe fără nume
Spre orișiunde nimeresc?
Nu… căci le cheamă un dor mare;
Un dor cu inima și duhul
Spre glia dragă lor, văzduhul
Unde au învățat să zboare”.
Într-o margine de vară,
Viața parcă s-a-ndulcit;
Căci fata și-a dat seama iară,
C-aici ea casa și-a găsit.
Daria POPA e absolventă de master în Sociologie și Dezvoltare Comunitară, a căutat să aibă un impact real în serviciul celor defavorizați, prin scrierea și organizarea de proiecte Europene dedicate tinerilor NEET; este, desigur, absolventă de „Carabella” și (din nou) scriitoare de proză scurta…
Facebook
WhatsApp
TikTok
