La o cotitură de drum, august a dat colțu’ și se duse vara cu toată exuberanța ei. Zilele s-au scurtat și iată că bem cafeaua pe întuneric la 7 dimineața, la o lumină difuză din bucătărie – și pentru prima dată în câteva luni, cafeaua rămâne fierbinte mai mult timp. Inconștient, nu mai ținem ceașca de toartă, ci ne împăturim mâinile în jurul ei, ne strângem genunchii la piept și privirea ni se pierde pe fereastră într-un soi de meditație contemplativă. Și nici măcar nu e așa de frig afară.
Dar simțim cum am pus frână – dintr-o dată, vrem viața mai încet, cu volumul la minim. Simțim nevoia să ne oprim din alergat și să o luăm la pas prin alea câteva frunze care au apucat să pice. E un cald în noi care ar ține timpul în loc, în fața ochilor noștri, să ne uităm la el cum nu trece.
Ni s-a făcut dor de o ploaie rece sub care să mergem îndoiți și uzi – ni s-a făcut dor să intrăm leoarcă în casă, frecându-ne mâinile și, ideal, în casă ar mirosi a mere cu scorțișoară puse pe o plăcintă turnată din care ies aburi. Îmi plouă în gură și-afară plouă murmurat. „Cât de minunate omul!”, gândesc. A luat un anotimp ud și rece și l-a romantizat atât, încât acum îi e dor de el. Și nimic nu mai e un inconvenient.
Iubesc mintea omului – cu ceșcuțele noastre în formă de dovleac; cu șosetele pufoase și frunzele puse la uscat. Cu serialul preferat pe fundal și o lumânare parfumată aprinsă. Sau, interesanți într-o cafenea, citind. Stai: interesanți în Fragilistic sau Cărturești! Bingo!
La o cotitură de drum, am devenit introspecți și ne place să fim așa – să ne liniștim simțurile, să ne încetinim gândurile și să ne afundăm în scenarii emotive care ne beneficiază nouă: fiul pierdut se întoarce acasă sau găsirea jumătății pe o alee îngălbenită din parc; împăcarea cu mama, cineva drag care a fost bolnav se însănătoșește sau imaginea unei familii întregi în grădina casei. Și fiecăruia, afundat în scenariul său, îi lăcrimează ochii – doar puțin pe la colțuri, cât să nu-i deranjeze pe cei din jur.
Predispuși la micile și marile noastre suferințe, am ține minutele în loc să ne gândim la ele puțin mai mult, într-o deschidere melancolică de moment a inimii. Ne-am dori să plângem puțin pe o melodie dragă ce ne cântă-n căști și să simțim acea minge emotivă din stomac cum se eliberează. Dar în apogeul trăirilor noastre, melodia e întreruptă de o reclamă la ceva șampon neinteresant și dintr-o dată, ne trezim cu lacrimi pe obraji, firul se rupe și cafeaua nu a rămas fierbinte. Ne trezim la realitatea că se răcește în zece minute și că timpul trece și înaintează prin toamna tânără.
Dar nu ne pare rău, râdem pe sub nas ca pentru noi sau și puțin de noi, căci e atât de frumos e să păstrezi până și alea zece minute pentru tine! Iar mâine vom încerca iarăși, cu o melodie mai lungă fără reclame și o cafea mai fierbinte, ca să-i iasă aburi mai mult timp…
Daria POPA e absolventă de master în Sociologie și Dezvoltare Comunitară, a căutat să aibă un impact real în serviciul celor defavorizați, prin scrierea și organizarea de proiecte Europene dedicate tinerilor NEET; este, desigur, absolventă de „Carabella” și (din nou) scriitoare de proză scurta…
Facebook
WhatsApp
TikTok
