Inimă, tu să ai curaj! Să nu te clatine nici vânturile, nici ploile, nici veștile rele, nici dogoarea, nici zvonurile, nici melancoliile, nici singurătățile, nici oamenii și nici toate câte le pot face ei. Să nu te tremure lipsurile, că lipsiți am venit pe lume și lipsiți vom pleca din ea. Să nu te cutremure nici viața cum e și nici moartea care va fi. Să te umfli de curaj, inimioară, cum se umflă cimpoiul înainte de a fi suflat, cum se umflă păunul în pene; cum se umflă aluatul când ai făină bună și drojdie câtă trebuie și miroase a coajă de lămâie. Privește viața cu blândețe, inimă-fată!
Ție îți e frică de frică și iată cum frica nu mai pleacă de la tine. Ascultând prea atent fiecare bătaie, fiecare tresăltare, tu te temi cu toată ființa ta și devii suspicioasă la propriile simțăminte și dorințe. Dar pentru ce, inimă-pui?
Nu vezi cum îți umbrește fericirile și îți răstoarnă carul cu veselii de la ușă? Și carul este în fiecare dimineață plin: cu zile cu soare, cu râsete și oameni buni, cu băuturi calde de care-ți plac și piețe cu zarzavaturi. Și carul e plin cu lume de jur împrejur, care se salută și vorbește despre căței și deserturi bune. Carul e plin cu tot ce e mai frumos sub soare și e gata la ușă.
Tu, inimă, șovăiești când deschizi ușa – privită, ești toată o șovăire. Tresalți și sari la orice zgomot, la orice ușă trântită, la orice scârțâit de parchet, la orice voce mai fermă – la amenințări ireale, imaginate dintr-o încredere pierdută și o speranță ușor stinsă.
Dar nu zici că-ți șade fain optimistă? Doctorii au zis că ești bine și că bați ritmul ca un toboșar cu vechime – au zis: „ai inimă bună”. Ești inimă bună, fată, hăi! Ești grijulie și ascultătoare; ești iubitoare și politicoasă și plângi la filme cu animale.
Inimă curată și colorată; exuberantă și fermecătoare, pânzele sus! Îmbărbătează-te și ridică fruntea că viața nu e de temut – e dificilă, alambicată, deseori în pantă… dar nu de temut. Îți este teamă că ce a fost, nu a fost suficient și ce va fi nu e mai repede și mai „la timp”… al cui timp, nu știe nimeni. Prinsă între insuficiența trecutului și incertitudinea viitorului, tu uiți să bați azi; să trăiești azi; să te bucuri azi. Nu mai fă așa, inimă, făi, că e păcat.
Umple-te dimineața de credință, ca să te țină până seara, să adormi liniștită – și lasă lucrurile să se îngrijoreze de ele însele, căci tu, îngrijorându-te, nu faci nimic bun. Da, inimă-pui, te sfătuiesc la o oarecare superficialitate – nu digera tot, nu asculta tot și nu vorbi tot, că nu te punctează nimeni.
Mai mult decât orice, nu simți tot, că nu toate sunt vrednice de simțit: inimioară, te încurajez la nesimțire și miserupism, pardon, indolență (m-a luat valul și am devenit ușor vulgară), ca să mai ai putere și pentru cele importante… Să mai ai încă vlagă să descarci căruța aia cu veselii de la poartă…
Aici, se muncește pentru Gazetă…
Daria POPA e absolventă de master în Sociologie și Dezvoltare Comunitară, a căutat să aibă un impact real în serviciul celor defavorizați, prin scrierea și organizarea de proiecte Europene dedicate tinerilor NEET; este, desigur, absolventă de „Carabella” și (din nou) scriitoare de proză scurta…
Facebook
WhatsApp
TikTok
