Nu mi-au murit lăudătorii, dar au cam tăcut în ultima vreme, iar eu m-am trezit cu chef să mă simt specială. „Dario, ești specială”, îmi zic. Scriu iar în carnețelul meu albastru, de pe o canapea verde și incredibil de confortabilă și realizez că arăt fermecător. Mă pun și eu în papucii lu bărbati-miu și încerc să mă văd obiectiv: ce noroc pe capu lui!
Din sutele de subiecte care stau în jurul meu gata să intre-n povești, eu am ales să mă laud, fără îngâmfare, dar cu intenție și cu multă muncă de lămurire. Crescând în nația noastră de români, am învățat devreme că „lauda de sine nu miroase-a bine” și am fost cumva conduși într-o stare de modestie ferită în care nu aveam voie să observăm cu voce tare lucrurile bune sau geniale pe care le făceam. Venim dintr-o nație de smerenie impusă în care e de Doamne Ferește să zici de bine de tine însuți. O cultură a așteptării cu capul plecat să mă laude un profesor sau vreo altă mămică pe stradă: „Vai, Daria, ce isteață ești!”, la care eu să răspund politicos și defensiv: „Nu, nu, nu… mulțumesc”.
Înaintând în vârstă, am realizat că am căpătat teama de a admite că sunt pe alocuri extraordinară – am transformat fiecare realizare în chestii de rutină și le-am prezentat nu ca pe mai mult decât o ridicare din umăr: „Meh… mda am făcut cutare lucru…”
Am internalizat de-a lungul vieții fiecare acuzație de aroganță și am luptat să nu par așa în ochii oamenilor care nici nu mă vedeau bine – și m-am micșorat și-n ochii mei până la întrebarea: „Dar eu am făcut vreodată ceva?” Toate împlinirile și realizările care ar fi putut sta martore, au fost umbrite de o falsă modestie, învățată și repetată. Ne vine atât de la-ndemână să ne auto-criticăm și ne e atât de rușine să recunoaștem cât suntem de buni!
Stând pe o canapea verde și apropiindu-mă de 30 de ani, mă văd extraordinară și fermecătoare. Să pot crea eseuri din ce-mi tună mintea Duminica dimineața, e special! Am început să ies din prinsoarea asta fatală a generației mele (și cu siguranță și a altor generații): „nu poți fi extraordinar, dar fă lucruri extraordinare – uită-te la Ionuț că a luat 10, tu ai luat 9, dar puteai să iei și tu 10 că nu e ăla mai bun ca tine. Stai, ai luat 10? Nu e nimic extraordinar în asta – e doar ceea ce trebuia să faci.”
Am început să ies din scenariul în care trebuie să joc rolul principal, dar nu pot fi aplaudată ca și cum l-am jucat. În care trebuie să-mi fac plecăciunea din spate, ca și cum nu merit. Am început să fiu mai blândă cu mine – și ce mare frumusețe stă în bunătatea asta: să nu mă mint că nu văd. Libertatea de a nu mai fi ipocrită: da, văd ce fac și îmi iese bine!
Lăsați copiii să își dea seama cât sunt de speciali – lăsați-i s-o zică cu voce tare fără a fi acuzați de aroganțe și fumuri. Să aibă bucuria de a fi mândri de munca lor și străduiala lor. Să aibă libertatea de a nu se compara cu ceilalți elevi de 10. Să aibă libertatea de a nu fii mereu de 10.
Și-apoi lăsați adulții să zică și de ei cât sunt de faini și geniali. Să nu mai spuneți complimentele ca pe o extensie a milei voatre, ci ca pe o recunoaștere a unei munci bine făcute. Să aibă și adulții libertatea de a nu se mai simți prost, simțindu-se fermecători, într-o zi oarecare în care le stă părul bine și și-au amintit câte lucruri faine au făcut deja în viețișoara lor.
Daria POPA e absolventă de master în Sociologie și Dezvoltare Comunitară, a căutat să aibă un impact real în serviciul celor defavorizați, prin scrierea și organizarea de proiecte Europene dedicate tinerilor NEET; este, desigur, absolventă de „Carabella” și (din nou) scriitoare de proză scurta…
Facebook
WhatsApp
TikTok
