Ah… ce ți-e dragostea fără un strop de imposibilitate; fără un pic de dramă și fără licărirea nebună. Eu nu am cunoscut încă o îndrăgosteală așezată sau lipsită de cutezanță. E drept, nici nu am trăit suficient, dar tind să mă holbez, dintr-un obicei vechi și prost. Zicând acestea, nici azi nu am parte de o idilă cuminte, la locul ei și-n împărăția ei, ci mă găsesc martoră la o neobișnuită întâmplare.
Sub soarele domol de Mai întârziat (pe unde ai fost d-le?) care ne-a mântuit într-un final de ploile lui April, am găsit și eu că e rost de stat pe-o pătură sub un tei, să cos la goblen și să mă uit la albine. Nici nu am cusut la goblen și nici nu m-am uitat la albine, că m-am tolănit pe spate s-aștept să-mi intre o rază-n ochi printre frunzișul bătut de vânt de deasupra mea. Și juca soarele în frunze, mai aprig și mai vesel decât opincile la o horă moldovenească-n toi, de îi mai cădea câte o rază până jos pe pământ, în iarba înaltă, de unde-și ridica mândră capul, o păpădie. Ultima din neamul ei, într-o mare de mușețel mărunt, piciorul cocoșului și flori de trifoi mov. Și arăta frumoasă cum nu se poate spune, așa când se mlădia să prindă razele ce-i cădeau soarelui din tolbă. Și era așa fermecătoare simpla păpădie, că se dădură și albinele mai aproape să se uite, iar norii se dădură mai departe, ca nu cumva să-ntunece accidental, ferească! Iar păpădia se uita în sus, cuprinsă de o durere soră cu toate relele pământului, ea se uita în sus.
Și de sus se apleca și teiul neînflorit încă, atâta cât putea fără a-i trosni crengile-n crâng. Cu crengile-n jos, cu trunchiul într-o rână, se ruga de vânt să îl dărâme, că poate-poate o va ajunge pe aleasa lui: crescută la umbra lui, bucurată de foșnetele lui și protejată de umbrela lui. Iar păpădia se ruga de mine s-o culeg și s-o arunc în sus, căci poate-poate l-o ajunge pe alesul ei: înmugurit la râsetele ei, încântat de dansurile ei și aproape înflorit de dragul ei…
Însă eu cugetam că nu pot face ceai doar cu o păpădie și fără flori de tei..
Dar ce ți-e dragostea fără un strop de imposibilitate; fără licărirea aia nebună din ochii celui ce e gata să facă nemaivăzutul? Așa și păpădia… vedea cum teiul se roagă de vânt și vântul nu izbutea cu niciun chip. Firele de iarbă se îndoiau, piciorul cocoșului și trifoiul se adăposteau la pământ, dar pe tei nu reușea decât să mi-l mângâie. Și-atunci, un gând ambițios îi veni în minte. Un gând al inimii – al inimii disperate și pline.
Sub soarele de Mai întârziat, cu norii-n depărtare și toate celelalte frământătoare, zumzet în jurul ei, păpădia se desprinde de tulpina-mamă cu toată grația, cu toată măreția, cu tot farmecul îngăduit pământenilor, și într-un salt purtat de vânt, se desfăcu într-o mie de fulgi albi, care, fără preget, se lipiră de tei, îndeplinindu-i dorința.
Și totul se opri. Nici soarele nu mai juca în bătătură. Se strecura domol, încălzind blând un tei de-acum îmbobocit, gata de înflorit și, după dorința lui, iubit de-o mie de săruturi. Pe pătură sub el, stau eu: adormită cu goblenul în mână, gândindu-mă la ceai, într-o frumoasă duminică de Mai.
Daria POPA e absolventă de master în Sociologie și Dezvoltare Comunitară, a căutat să aibă un impact real în serviciul celor defavorizați, prin scrierea și organizarea de proiecte Europene dedicate tinerilor NEET; este, desigur, absolventă de „Carabella” și (din nou) scriitoare de proză scurta…