Stau întinsă pe covor, sub o lumină nu tocmai avantajoasă. În fața mea, un puzzle de 2000 de piese – muncesc la el de 4 ore lungi și tăcute. Îmi simt degetele uscate de la căutatul prin cutie după o părticică dintr-o girafă. Întorc fiecare piesă cu grijă și necaz și mă apasă o senzație de imposibilitate – piesa asta îmi lipsește sigur! Caut de o ora deja și nu mai pot continua fără ea. Mi s-a pus un fix: că nu pot conecta capul și trunchiul girafei fără ea.
Înainte de ea, căutam o altă piesă imposibilă, pe care putea jura că nu o am – am dat de ea întâmplător după 40 de minute de întors și re-întors piese. Și tot așa, dintr-un imposibil în altul, am ajuns la piesa cu pricina.
Aș putea să îmi îndrept atenția temporar către alt colț unde am un panda ce trebuie și el terminat, dar nu. Mi s-a pus pata și mă doare spatele că stau foarte prost. Mi-a amorțit și un picior, dar țin de gândul că o s-o găsesc, precum câinele de os. E o fixație deloc lucrativă, dureroasă și frustrantă, dar e fixația mea și țin la ea.
Luați analogia asta cât de personal puteți…
Daria POPA e absolventă de master în Sociologie și Dezvoltare Comunitară, a căutat să aibă un impact real în serviciul celor defavorizați, prin scrierea și organizarea de proiecte Europene dedicate tinerilor NEET; este, desigur, absolventă de „Carabella” și (din nou) scriitoare de proză scurta…
Facebook
WhatsApp
TikTok
