Aerul de dimineață mă învăluie în timp ce deschid fereastra dormitorului să îmi ud florile. O ceață albă, prevestitoare de toamnă, s-a așezat pe dealurile din zare ca laptele pe buzele unui copil de țâță. Soarele bate din locul lui de toate diminețile, dezvăluind copacii din profil, și păsările cu dosul în sus, curățându-și penele și cuiburile construite care pe unde. O pereche de pescăruși stă de trei luni pe capul casei din fața mea, zburând cu rândul și făcând gălăgie ca mulțimile de 1 Mai în târg. Cine n-are câine de pază, să-și ia pescăruș, mă gândesc, amintindu-mi de Nero, câinele bunicii mele care, deși bătrân fiind, lătra la orice sau oricine trecea pe lângă poartă, inclusiv la mine. Strigam dimineața: „Mamaie, vino și leagă-l pe Nero, că mă mușcă!”. Bunică-mea se apropia suspicioasă de poartă, că nu vedea bine, și cum realiza că sunt nepoții, îl muștruluia pe bietul Nero și-l trimitea marș în cușcă.
Dimineața asta îmi amintește de puținele dimineți fericite de la țară, când bunicul încă trăia. Când tot așa, era ceață pe brazde și el mă lua la cules de buruiană și la curățat de porumb. Pe drum mă ruga mereu să îi spun poezii și povești, care răsunau pițigăiat pe ulița cu plopi înalți. Acolo nu aveam pescăruși, dar aveam cuci și rândunele, porumbei și vrăbii îndesate. Și îl aveam pe bunicul care mă ținea de mână, vorbindu-mi moale, cu răbdare…
O gâză a căzut pe caietul meu, tresărindu-mi privirea înspre dealurile în voal. Ceața dimineții nu pare să dea înapoi; din contră: pare veșnică, precum o amintire îndepărtată, scrijelită pe creier – imposibil de uitat; imposibil de ignorat…
Aerul de dimineață mă învăluie până la lacrimi și deschid gura ca să respir mai adânc… e rece și vine toamna, dar nu mă va găsi plângând.
Daria POPA e absolventă de master în Sociologie și Dezvoltare Comunitară, a căutat să aibă un impact real în serviciul celor defavorizați, prin scrierea și organizarea de proiecte Europene dedicate tinerilor NEET; este, desigur, absolventă de „Carabella” și (din nou) scriitoare de proză scurtă…