După o ploaie de câteva zile care învioră natura, în gradina de zarzavat a localnicului Dumitru Legumov, cu un zgomot asemănător unui sac cu cartofi aruncat de la mare înălţime, căzu din înaltul cerului un melc uriaş cum nu mai văzuse sau auzise nici în poveşti. Stătea nemişcat sub o cochilie puţin elicoidală cam de un metru şi ceva diametru.
Vestea se răspândi cu iuţeala fulgerului şi imediat, curtea se umplu de o mulţime curioasă şi uimită. Aşezaţi în şir indian, pe câteva rânduri, în spatele unor tufe de leuştean, aşteptau cu sufletul la gură primele mişcări ale melcului. Nu mică le-a fost mirarea când, după ore bune de aşteptare, melcul se ridică încet pe două picioruşe retractile până la înălţimea unui stat de om şi în poziţia asta, observară cu toţii, cochilia lui semăna cu un imens rucsac purtat în spinare. Totodată, din partea superioară a ceea ce am putea numi cu multă îngăduinţă „faţă”, ieşiră două coarne uriaşe, retractile şi ele. În capetele lor se vedeau bine doi ochi albaştri, fosforescenţi, ce scoteau în răstimpuri scurte fascicole luminoase, după toate aparenţele, de laser. Autorităţile, venite şi ele, ridicară neputincioase din umeri. Lăsară acolo o trupă de jandarmi cu consemnul expres să izoleze zona şi să nu scape melcul din ochi.
În câteva zile, evenimentul deveni ştire, ştirea ocupă prima pagină a tuturor cotidianelor şi mai departe cu ea se deschiseră jurnalele de actualităţi ale televiziunilor din întreaga lume.
În tot acest timp, melcul, inofensiv şi destul de apatic, dădu gata toată recolta de morcovi, de leuştean şi salată a gospodarului, descoperi repede căpăţânile conopidei din care făcuse o adevărată pasiune, când, o dubiţă cu însemnele ambasadei SUA opri în dreptul casei cetăţeanului Legumov. Veniră să ridice melcul.
Ţinând cont de aspect, dimensiune şi caracteristici, era foarte posibil, ziceau ei, ca melcul să aparţină unei civilizaţii necunoscute, cu toate că nu avea nimic din zestrea antropologică a extraterestrului, aşa cum fusese întreţinută de o întreagă literatură SF. Adică, nu avea nici urechi mari, nici cap ţuguiat, nici ochi alungiţi şi nici mâini cu patru sau şase degete. Dar tocmai pentru că nu era foarte clar sub ce înfăţişare ar putea să apară fiinţele acelea venite din nemărginirea spaţiului cosmic, melcul prezenta un interes şi mai mare.
Îl suiră în avion, traversară oceanul cu el şi îl depuseră la Institutul pentru Investigarea Inteligenţei Extraterestre. Aici, pentru a evita speculaţiile şi îndoielile născute cândva de nefericitul episod Roswell, savanţii institutului organizară o conferinţă de presă. Cocoţat pe un scaun unde cochilia părea că îi slujeşte de minune drept spetează, arătară întregii lumi melcul într-o totală transparenţă. Savanţii erau emoţionaţi. Mai aveau de trecut un hop şi nu mic – urmau să identifice posibile repere ştiinţifice şi culturale comune pentru stabilirea unui minim nivel de comunicare. Însă, atitudinea degajată a melcului, cu antenele deschise la maxim, cu ochii ca două mingi de tenis, mobili şi jucăuşi, trădând o vie curiozitate, îi încuraja într-un fel nesperat.
Pe un ecran cât jumătate dintr-un perete al sălii de conferinţă, proiectară la început formula diverselor teorii şi legi ale matematicii şi fizicii, de la Pitagora şi Arhimede la Newton, Lavoisier, Bell, Einstein şi Tiolcovski, îi trecură prin faţa ochilor diverse modele matematice, câteva noţiuni de mecanică cuantică şi a fluidelor, pomeniră numele lui Szilard, Fermi şi Bohr dar melcul nu se lăsa impresionat de nimic. Nefiind tocmai o surpriză, savanţii nu se dădură bătuţi. Îl plimbară prin istoria sumară a artei pământene începând cu Altamira, Fidias, trecând prin coloanele lui Bernini, Michelangelo şi da Vinci până la Arp, Klee şi Dali, alăturară apoi imaginea Piramidelor, a Taj-Mahalului şi a vestigiilor incaşe de cea a „zgârie-norilor” într-un gest suprem de vanitate omenească, dar în afară că îşi freca picioruşele în semn de vădită plictiseală şi o antenă i se închise de tot adormită, melcul nu avu nicio altă reacţie. Abia când trecu prin faţa asistenţei, îmbrăcată sumar, Miss Univers 2009, adusă intenţionat acolo, melcul se animă dintr-o dată şi lăsă pe tăblia mesei la care stătea o spumă strălucitoare de bale în timp ce antenele i se împreunară succesiv ca într-un frenetic şi prelung ropot de aplauze. Savanţii traseră imediat concluzia că ce e frumos place nu numai oamenilor şi lui Dumnezeu dar deopotrivă şi melcilor. Intuind existenţa unei slăbiciuni comune ca bază a unui posibil dialog, păstrară melcul în custodia lor pentru cercetări viitoare.
Trecuseră mai multe săptămâni de la evenimentul cu pricina şi când toată lumea credea că apariţia uriaşului melc fusese doar un episod izolat, bun de glosat printre misterele vremii, sortit să fie dat uitării, fenomenul se repetă, dintr-o dată, în tot mai multe locuri ale planetei şi într-un ritm ameţitor. Din toate colţurile globului, de pe toate continentele veneau mărturii ale prezenţei lor intempestive, considerată de locuitorii lui ca un atentat, în primul rând, la siguranţa lor alimentară. Noua generaţie de melci era dotată cu un organ senzorial performant ce identifica şi deosebea pe loc şi de la distanţă culturile de legume şi zarzavat crescute cu stimulenţi chimici de cele obţinute pe cale naturală. Comportamentul lor deveni agresiv – incendiau dintr-o privire scânteietoare de laser pe primele, se delectau pe îndelete cu celelalte.
De teama melcilor, omenirea se văzu nevoită să renunţe la îngrăşăminte chimice şi pesticide, trecând la culturile „bio” şi de la două recolte pe an la cinci. Îşi adaptară în acelaşi timp şi zicalele – trebuiau acum sa împace şi melcul şi varza!
Dar cum venirea melcilor uriaşi pe pământ nu contenea nicidecum şi cu nicio ocazie, fie aduşi de ploi tropicale, fie de uragane, tornade şi taifunuri, fie de vânturile deşerturilor, un sentiment de îngrijorare şi nesiguranţă cuprinse planeta. Instinctul de conservare al speciei, care părea adormit, se deşteptă dintr-un somn de milenii. Omenirea realiză că e martora unui plan perfid bine pus la punct de invadare a Terrei cu consecinţe malefice.
Ieşit din letargie, Consiliul de Securitate se reuni de urgenţă şi pentru prima dată în ultimii cincizeci de ani şedinţa se încheie cu un vot unanim: statele lumii trebuiau să acţioneze rapid şi energic pentru prezervarea umanităţii, altminteri o grijă şi o preocupare cu totul nouă ce nu le trecuse vreodată prin minte până atunci. Se întâmplară schimbări în comportamentul şi mentalitatea marilor şi micilor puteri mondiale şi ale liderilor de neînchipuit în urmă cu câteva luni, nici în cele mai pacifiste şi generoase vise.
Astfel, americanii se retraseră de urgenţă din Irak. Ruşii, din Oseţia şi Abhazia. Trupele NATO părăsiră Afganistanul cu câte o floare de mac la tunică. Bin-Laden veni în faţa
Naţiunilor Unite unde rosti o cuvântare emoţionantă de regret şi iertare. Iranul îşi bombardă propriile instalaţii de centrifugare a apei grele. Coreea de Nord îşi distruse şi ea arsenalul nuclear recunoscând că ambiţiile sale au fost o prostie. Evreii plecară din Ierusalimul de Vest împreună cu Zidul. Palestinienii se rugau lui Alah să le dea acestora sănătate şi colonii de piatră. ETA se predă cu arme şi bagaje guvernului spaniol. Kaşmirul deveni zonă exclusiv turistică. Valonii şi flamanzii încinseră în Piaţa mare din Bruxelles o gavotă pe cinste. Moldovenii recunoscură limba română. Scoţienii se întoarseră iubitori la sânul reginei. Liga Nordului declară că vrea să se stabilească în sudul italic. Francezii şi germanii au dat undă verde Turciei în UE. Corsicanii lipiră insula de continent de dragul francezilor. Sârbii şi koşovarii deveniră fraţi de cruce. Tigrii thamili nu conteneau cu ofrande aduse familiei Gandhi. Piraţii mărilor se înrolară în efectivele pazei de coastă. China îşi chemă toţi cetăţenii în ţară. Ruşii şi americanii schimbară între ei cifrul silozurilor nucleare. Marea finanţă deblocă credite astronomice pentru eradicarea flagelului foametei.
Mă opresc. Deoarece chiar în clipa când scriu melcii continuă să cadă şi să cadă întruna din cer, tot mai imprevizibili şi pe alocuri ameninţători, îmi este cu neputinţă să prevăd de ce minuni ar mai fi în stare trestia asta gânditoare de om.
IOAN VIȘTEA este poet și prozator, locuitor al unei capitale românești, Târgoviște (cum spune) și autorul Jurnalului de la Mahala…
Citeşte şi
ROMAN FOILETON – Ionuț CRISTACHE; NERO, BRAC GERMAN, episodul 17 ( ultimul) …
LECȚIA DE ZBOR – Ioana PIOARU; ce să-i faci / așa e jocul…
CULTURA URBANĂ – Pompiliu ALEXANDRU ; Justificări comuniste…
CULTURĂ ȘI EDUCAȚIE – Mihaela MARIN; Marea simulariadă…
REFLECȚII MINORE – Alexandru IACOB; Două sărbători ale iubirii…
CONEXIUNI – Ştefan POPESCU; Fragmentarium…
COSMOSUL DIN NOI – Ioan N. RADU; Oamenii de ieri ai Târgoviștei…
STRATEGII DE DISTANȚARE – Petre STOICA; Gânduri răzlețe…
CULTURĂ ȘI ISTORIE – Radu STATE; Târgoviștea anului 1917…
ÎN CALEA LUPILOR DE IERI ȘI DE AZI – Constantin VAENI; Opinii critice?
CULTURA LA MARGINEA ȘOSELEI – Teodor Constantin BÂRSAN; Visul american și coșmarul corporat…
PLIMBĂRI BUCUREȘTENE – Cătălina CRISTACHE; Ilina și crema de ciocolată…
LA BORTA RECE – Radu PĂRPĂUȚĂ ; Alte lame de cuțit…
SUBSTITUIRI, confesiuni americane, episodul 5 – Dana NEACȘU…
JI-PISME DE SÂMBĂTĂ – Puiu JIPA; Zece altfel de poeme…
MELANCOLII – Constanța POPESCU; Prima noapte…
RAFTUL CU POEME – Ioan VIȘTEA; Dintr-un volum în pregătire…
JUNIORI DE CARABELLA – Marius Alexandru DINCĂ ; Sunt ceea ce iubesc…
CORESPONDENȚE SUBIECTIVE – Erica OPREA ; Pictura, tăcerea minții…
AȘA O LIPSĂ DE INCULTURĂ – Puiu JIPA; România, plai de dormi..
PRIETENI LA CULTURA DE SÂMBĂTĂ – Lavinia Georgiana OPRESCU; Un suspin…
Facebook
WhatsApp
TikTok
