TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – Transhumanța

S-au scris multe despre transhumanță. „Pe-un picior de plai, pe-o gură de rai…” Pe vremea când nu fusese inventat tiparul și nu citeam cărți, păstorii care își mutau oile de la pășunat la munte, unde iarba era mai verde și mai zemoasă, la vale, la șes, unde nu era așa frig iarna…  „Păstorii originari din spațiul carpato-danubiano-pontic au circulat de-a lungul istoriei asigurând astfel formidabila unitate de limbă, cuget şi simţire românească şi dovedind că niciodată munţii Carpaţi nu au fost o barieră între fraţi. Transhumanța a reprezentat un „amestec” interior permanent al comunității românilor. Cu întinsele lor legături în întreg spaţiul românesc şi dincolo de el, cu spiritul lor învăţat liber şi cu forţa lor economică, aceşti păstori au înţeles să-şi păstreze credinţa străbună, preferând chiar să plece cu turmele lor spre alte ţinuturi unde-şi puteau exprima credinţa în mod liber.” – scrie profesoara Pădureanu Elena Sanda pe blogul „Pagini de istorie”.

În Ronda așteptam păstorul care cobora o dată pe an, la vale din Serrania, pictată parcă pe fundalul atâtor răsărituri și apusuri, păstor care trecea cu oile și caprele lui buclucașe și zgomotoase. Căprițele se cățărau pe gardurile noastre, încercând să rumege ultimul fir de iarbă care supraviețuise temperaturilor de peste 40 de grade vara și câțiva trandafiri cățărători, cu petale fine, aromate. Între Ronda și San Pedro, pe Costa del Sol, sunt vreo 45 de km, dacă mergi pe drumul magnific, gen Transfăgărășan, tăiat în roci enorme de calcar. Pe traseu se văd păduri întregi de conifere și mici sătucuri (variantele mignone ale satelor albe andaluze, los pueblos blancos). Sătucuri de vreo sută de locuitori, cu locuințe presărate de-a lungul meandrelor dintre munți și nume arabe precum Ubrique și Pujerra… Drumul acesta și peisajul care îl acompaniază îți taie răsuflarea, deși le-ai văzut de atâtea ori. El Camino șerpuiește printre stânci, la 800 m, până la nivelul mării, care, cu vreo 10 km înainte de San Pedro, se ivește pe după roci, strălucind în soare. Priveliștea aceea te face să te gândești la exploratori de noi continente și la curajul și talentul omului de a tăia un drum printre stânci, la înălțimi amețitoare, din 1939 încoace.

Din acel punct al mării, încep să apară semnele opulenței: hoteluri de toate culorile și formele, cățărate pe ultima bucățică de stâncă disponibilă, piscine care dau spre mare sau se revarsă  în ea, resorturi care oferă timeshares (Marriott, spre care ne îndreptam și noi), terenuri de tenis și golf, Ferraris întrecându-se într-o cursă care trebuie să reflecte avuția și străini care mai de care aflați în vacanțe de mii de lire. Drumul acesta merge spre Costa del Sol, unde totul este posibil (dacă ai bani). Drumul printre stâncile de calcar și dolomită este, însă, neiertător. Populat cu motocicliștii (care au o cafenea a lor, El Madroñal, la vreo 20 de km de Ronda, unde proprietarul este și el motociclist convertit), a furat multe vieți. Există chiar un pârâu-cascadă al morților. În fața cafenelei, la marginea traseului abrupt și în serpentină, motocicliștii spanioli, în motociclete de import gen Harley Davidson, epatează și își trimit mesaje unul altuia, în legătură cu preumblările poliției. Apoi, când cred că nu îi vede sau prinde nimeni, se lansează cu énfasis într-un joc al vieții și al morții. Aproape de San Pedro, căprițe nebunatice traversează drumul rutier stâncos, vara, când caută fire de iarbă scăpate de arșița căldurii și iarna, când se retrag la șes, la adăpost de elementele naturii. Se  aud clopoțele și behăituri și miroase a lapte și a brânză și a… capră și Paul îmi povestește cum, copil fiind, avea și el vreo două. Și mi-aduc aminte iar de mama, care odată, la Gheboieni, a vrut să ne arate cum se mulgea vaca și a demonstrat pe vaca mătușii Veta, vecină cu noi. Vaca era gata de muls dar nu și… willing /doritoare, așa că procesul a durat ceva mai mult.

Transhumanța vine cu un întreg alai de sentimente și obiceiuri, ritualuri de oameni și animalele lor, care le asigură subzistența, cu păstori și câini devotați, care organizează turmele și le țin în siguranță, într-o lume într-o continuă schimbare numită progres și civilizație. O lume care vrea mai mult și cumpără lapte de la supermarket, nu în sticlele aduse de la Priseaca de un unchi care mai făcea și el un ban de la vaca familiei lui…

Ne perindăm în locuri care, cu timpul, ne devin familiare, cunoaștem lumea și oamenii, aflăm lucruri noi, ne bucurăm de peisaje unice, care ne sapă în suflet, precum drumul de la Ronda la San Pedro, amintiri de neuitat. Pe acest drum șoferul își învinge frica de un traseu necunoscut și, la urma urmei, periculos. Motociclistul vrea să învingă inerția și nu acceptă că omul este la mila sorții.

Ronda are două parcuri naturale Reservas de la Biosfera și două rânduri de peșteri preistorice, vechi de 30.000 de ani, la margini, un defileu de aproape 100 de m adâncime și o aură arabă, desprinsă din poveștile Șeherezadei. Drumul spre San Pedro și Costa del Sol este o punte între Spania tradițională, a proprietarilor de bares de tapas, care cumpără de la micul producător o variantă a mustului nostru, ca și un sherry (vinito)  sau felii mari de brânză ambalată în ulei de măsline –  queso curado viejo sau mixto. Mai e și Andalucía măslinelor bătute cu bățul pentru a fi strânse pe o folie mare de plastic și apoi conservate în borcane mari, după ce li se scot sâmburii, pentru a le umple cu sâmburi de usturoi, migdale sau ardei copt. Tot de la micul producător este și uleiul de măsline virgen, pe care ni-l făcea cadou Miguel, grădinarul, după ce presta orele de cuviință la cooperativa lor de mici producători. Și tot de la acesta erau ardeii capia sau vinetele cultivate de el, pentru că și noi împărțeam cu el fructele de sezon: migdale, cireșe, nuci, pere și brebas, varianta timpurie a smochinelor. Și nici măcar nu am menționat portocalele acelea gigantice, vândute în saci de câte 3-5 kg, la capătul aceluiași drum șerpuit, în paralel cu mingi de golf.

De la un capăt al altuia al acestui drum, clima se schimbă drastic, temperatura scade brusc sus, se înnorează rapid, dramatic, ca apoi, spre poale, să vezi splendoarea soarelui reflectat în valurile mării. Două Spanii, una care dorește să rămână tradițională, cu un flamenco care poate să fie dansat așa, de sopetón, între prieteni, la un bătut de palme (un palmeo) și o intonare a unui ritm  ranchero, de flamenco puro  și o a doua, unde sultanul închiriază hoteluri întregi în Marbella, pentru suita sa…

Uitasem să vă spun că, după San Pedro urmează la stânga, Marbella și Puerto Banús, iar la dreapta, Estepona. Aceasta este Spania luxului, a opulenței, Spania directorilor de bănci și a corporatiștilor veniți din toată lumea cu familia, în vacanța anuală de două săptămâni și în timeshare-ul pe care și-l pot permite la orice vârstă. Sau Spania unde sunt hoteluri care le permit adulților să stea departe de lumea dezlănțuită și să se bucure de soare, de tapas, de sangría și un Rioja tempranillo sau matur. Ca apoi să povestească tot anul despre gafele făcute în spaniolă (când au cumpărat bananas, în loc de plátanos, sau cervezas sin alcohol, crezând că ,,sin” înseamnă, ca în engleză, ,,păcat’’ și nu ,,fără” alcool…

Drumul acesta dintre cele două Spanii l-am parcurs de multe ori pe an, mai bine de douăzeci de ani, pentru că soțul cumpărase timeshare în Playa Andaluza, în resortul Marriott. Apoi i    l-am dat băiatului. Pe acest drum copiii noștri au crescut între două lumi. Și-au făcut prieteni pe viață în resort și acești prieteni vorbesc și ei mai multe limbi și s-au realizat. Paul și-a ales ca subiect la teza de A-level (la spaniola care conta pentru intrarea la Școala de Business Managemnt și Finanțe, de la Universitarea din Cardiff), ,,Integrarea europenilor în sudul Spaniei’’, iar Kati a făcut o licență în Business cu spaniolă și franceză. Amândoi continuă să o folosească, Paul pentru negoț, iar Kati o predă nativilor englezi corporatiști, după o zi de lucru în finanțe.

A vorbi cu adevărat limba unui popor înseamnă să îi cunoști oamenii și obiceiurile, să devii una cu ei, dar și să fii pregătit să recunoști progresul și să faci pași decisivi spre el. Transhumanța omului simplu, muncitor, care trăiește în armonie cu animalele sale și cu natura, ca să supraviețuiască, ne-a permis nouă și copiilor noștri să ne bucurăm de privilegiile unei bucătării / o cuisine rafinată, gustoasă, tipică, naturală mai presus de toate. Mai mult,   ne-a ajutat să înțelegem că numai rezistând intemperiilor sorții, putem deveni oameni adevărați. Transhumanța nu este o simplă perindare între un loc sau altul, ci vine cu un alai de ritualuri bine definite și împământenite, cu limba locului și reguli de supraviețuire. Nu este numai un mit, ci o trăire sufletească.

 

 

 

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…