Când eram copil, muncile agricole făceau parte din țesătura programei școlare. Începeau cu Bulevardul Castanilor și reciclarea fructelor maronii, încondeiate cu un centru spiralat, acele buzdugane cu care se jucau băieții când nu îi vedea doamna învățătoare. Nu-mi amintesc să fi întrebat vreodată ,,de ce tot eu?’’ sau să fi spus ,,am obosit, să mai facă și altul.’’ Așa ceva, pur și simplu, nu se întreba. Ba chiar eram mândri de buruienile scoase în Parcul Chindia și, mai ales, de muncile patriotice din jurul busturilor de domnitori din Curtea Domnească, de măturile date pe pietrișul de lângă ruinele domnești, sâmbetele și duminicile, de strângerea gunoaielor aruncate anapoda pe lângă lac. În marea schemă a vieții, ne simțeam patrioți și responsabili pentru binele comun.
Chiar și drumurile bătute la recoltele de porumb sau sfeclă, undeva pe lângă Mânăstirea Dealu, aliniați în coloane ordonate de copii naivi, aminteau de secerătorul din lanul de secară, pentru că așa ne formam, precum tânărul din cartea lui Salinger.
Mama îmi făcuse o mănușă protectoare, asemănătoare celei pentru cuptor, pentru a trage cu și mai multă nădejde de sfecla năbădăioasă (care îmi făcuse bășici la palme). Și nimeni nu se plângea, pentru că așa ne era rostul. Ba chiar eram în competiție unii cu alții: câți porumbi, câte lădițe de prune, câte kilograme de cartofi…
Mai apoi, elevă fiind la matematică-fizică la ,,Ienăchiță Văcărescu’’, odată cu venirea toamnei, multe ore de curs erau sacrificate pentru muncile câmpului (verile, alte ore erau investite în spectacolele cu panglici și tricouri colorate, pentru iubitul conducător). Unii dintre colegi se mai piteau, ca să mai zăbovească în arșița soarelui de vară indiană din luna septembrie.
Exista un spirit de comunitate care transcendea locație, origine, ierarhie, privilegii sau lipsa lor. Puneam umărul la greu, ca să avem ce mânca. Mâncarea a fost, apoi, raționalizată, iar cozile la pui cu gheare uriașe erau legendare. Cumpăram 200 de grame de parizer sau salam de la fiecare alimentară unde mi se permitea să o fac. Duceam salamul din Polizu, de lângă facultatea de Tehnologie chimică, la Târgoviște.
Când mi-a dat sângele pe nas la cules de arbagic, pe vremea când eram studentă la Tehnologie chimică organică (unde intrasem printre primii), muncind cot la cot cu soldații, după dușuri cu apă rece și nesomn în dormitoare de zece-douăzeci de studente laolaltă, undeva lângă o câmpie arsă de soare prin Bărăgan, mama ,o fire blajină, a început să se roage și mai tare pentru mine.
Toate filmele acelea teziste cu Ilenuța tractorista sau Natașa care depășea cota pe tot cincinalul într-o singură lună erau basmalele cu care ți se legau ochii, ca să nu vezi realitatea. Nu vor putea niciodată copiii noștri să înțeleagă dilema în care ne aflam, nici efortul pe care l-am depus pentru a trece prin această perioadă care ne-a marcat pe mulți. Foamete, certuri când se terminau puii sau brânza, ligheanul de apă în care stătuse ultima bucățică de brânză, aruncat înspre cei care tot mai sperau să prindă măcar niște ,,tacâmuri’’ la alimentara ,,Polar’’, gheare aruncate pe cântar ca să completeze greutatea puiului costeliv…
Și acum îmi place smântâna, pe care o cumpăr de la supermarketurile din Cardiff (soured cream). Dacă nu aveai vacă, cu greu o găseai și era puțină. Bananele, pe care le așteptam să se coacă învelite în ziare, puse pe șifonier, parizerul cu pâine… Dietă? Unt sau margarină? Cine se mai gândea la așa ceva?
Cum am putea să le explicăm celor care au trăit în Vest, ca soțul meu sau copiii noștri, penuria din regimul comunist, fără ca ei să o compare cu perioada celui de-al doilea război mondial? Pentru că asta era, lupta cu un inamic de multe ori invizibil, dar lacom de putere și sadic. De ce se studiază numai Hitler în școlile britanice și Franco (pentru examenele de spaniolă de A-level și la facultățile cu profil de limbi străine)? De ce nu se studiază Mao? De ce se studiază Stalin așa de puțin? Băiatul nostru era intrigat de evoluția lor ca dictatori, de cum au fost acceptați și adulați, dar nu va înțelege niciodată ce a însemnat să trăiești în acele timpuri, sub regimul lor.
Mai uitam, mergeam la Festivalul ,,Crizantema de aur’’, ascultam voci melodioase, romanțe din vremuri de demult. Apoi, mama cânta unele din acele frumoase romanțe, cu emoție, cu surorile dânsei, la zilele de naștere sau de Sfântă Mărie, la Gheboieni. Prindeam, grație domnului director Mihai de la Casa Sindicatelor, bilete la teatru, vedeam piese în care jucau așii teatrului românesc. Arta înlocuia vacuumul produs de injustiție și abuz. Pentru o perioadă de timp, mulți au crezut că regimul nu era o utopie și nici era o fermă a animalelor, precum cea a lui Orwell.
Oricum, salvarea mea a venit de la cărțile de la Biblioteca Casei Sindicatelor, unde o tânără profesoară de engleză făcea naveta tocmai de la București, ca să ne încurajeze să visăm. ,,Cuvintele sunt magice, transformă aroma de cafea intr-o șuetă, te pot pune intr-o lumina mai bună sau nu sau pot deschide portițe’’, scria Diana pe blogul său de pe wordpress. Cuvintele deschideau porți spre o altă lume, mai bună, mai dreaptă, mai generoasă, o lume în care puteai să îți închipui că orice era posibil. Cărțile erau vindecarea sufletului.
Bobocii se numără toamna, când devin mai rezistenți, acele munci colective ne-au făcut mai puternici, am învățat să supraviețuim în condiții dificile, am dezvoltat o reziliență care ne-a ajutat să devenim ceea ce suntem astăzi. Ca să citez ideologia proletară, cu ,,entuziasm și pricepere‘’, mulți dintre noi am făcut acest voluntariat, perceput ca datorie. Munca patriotică era prezentată în jurnalele de ştiri în stil propagandistic: „În livadă, dragi copii/Strângeţi prune brumării, coşuri pline/ Iară mâine veţi avea magiun pe pâine”. Acel magiun era o oportunitate pentru socializare, comunicare, teamwork (un spirit de echipă) și ceva mai mult. Munca aceea ne dădea un sentiment de apartenență, acel ,,belonging‘’ despre care se tot vorbește, buzzword la modă. Eram incluși, nu excluși, eram vizibili, am învățat nu numai să sădim o floare, ci și să o îngrijim pentru a crește frumos. La fel am făcut și cu iluziile și visurile noastre, le-am transformat în realitate.
O elevă de-a mea, de 9 ani, a deslușit deunăzi enigma acestei nevoi permanente de a aparține. ,,Este simplu’’, a spus ea, ,,a aparține înseamnă a te reinventa’’. Copila nu s-a gândit la ,,peer pressure” și nici la ,,inclusion”, nici măcar la ,,a face o diferență’’. A aparține înseamnă a păstra ceva din esența ta, dar și a te adapta, pentru a supraviețui. ,,Cum nu are această generație tânără tot romantismul începutului? Tot ce faci e început, și nu depinde decât de tine pentru a fi început temeinic…’’, ne învață Constantin Noica în ,,Eseuri de duminică’’.
Fotografiată la studioul domnului Iachimenco, de pe strada „Ienăchiță Văcărescu”…
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
