TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – Șotronul

   Ce doruri și amintiri trebuie că mă aduc înapoi la orașul unde m-am născut?  ,,De ce-om fi făcând voiaje atâtea lungi, de la mii de km depărtare, ca să ne revedem orașul?’’ – se întreba o doamnă cu look european, urcând treptele scării în spirală ale Turnului Chindiei. ,,Avem și în Franța castele și curți regale’’, continuă ea. ,,Pentru că pentru noi, târgoviștenii care am plecat de atâția ani din țară, acestea nu sunt numai amintiri, ci locuri în suflet’’, i-am răspuns doamnei, astfel explicându-mi mie însămi această nevoie de a revedea, de a simți, de a rememora locuri, oameni și fapte.

   Copil fiind, pe Centrul vechi și lângă Primărie desenam șotroane. Șotroane care ne făceau competitivi, dar și conștienți că pentru a ajunge la o destinație, trebuie să învățăm pașii care trebuiesc făcuți. Mai avem nevoie și de o piatră, pe care să o aruncăm. Distanța pe care o parcurge piatra depinde de forța cu care o aruncăm. Poate ajunge până la capăt, la numărul 8, sau mai aproape de noi. Dacă vrem să ardem etapele, o aruncăm mai departe.  „Numărul 8 juca șotron aproape toata după-amiaza, era de neînvins, numerele 4 si 19 ar fi vrut să-i câștige Cerul, dar in zadar, piciorul numărului 8 era o armă de mare precizie, o aruncare in pătrat, pietricica ateriza întotdeauna in poziția cea mai prielnică, ceva extraordinar.‘’- scrie Julio Cortazar în romanul ,,Șotron’’.

   Liniile se întretaie în șotron și, dacă nu îndrăznești să calci peste ele, nu câștigi jocul. „Eu cred in om, cred că omul va supraviețui tuturor avatarurilor”, scrie Cortazar. Șotronul poate fi desenat la nesfârșit. Povara vieții este repetabilă, oriunde te-ai afla. Nu poți însă fugi de tine însuți, oricât ai încerca. Ceea ce poți face, însă, este să memorezi mișcările, pașii, săritura asociată azvârlirii pietrei.

   Probabil cea mai bună profesoară de engleză, care mi-a folosit drept inspirație, a fost cea care m-a învățat limba în primii ani, cei mai formativi, la Școala primară nr.1. Era căsătorită cu un căpitan de vas -se spunea- și numai această calificare o ridica deja în ochii noștri de copii, cu acces numai la Teleenciclopedie, Telejurnal și câteva filme englezești sau americane, subtitrate. Am făcut parte din prima generație care a învățat engleza din clasa a doua. Trebuie că regimul se mai relaxase puțin sau odiosul privea un pic spre Vest. Blessing in disguise. Părinții noștri, profesori, și mai ales tata, ne-au încurajat de la început și pe mine și pe fratele meu. Cărți bilingve… Dicționare… Și-așa tata, profesor de română în oraș, nu-mi explica semnificația niciunui cuvânt mai complicat. ,,Caută-l în dicționar’’, îmi spunea el. Așa că eram învățată de mică cu dicționarele. Știa el că, dacă vrei să înveți bine o altă limbă, trebuie să o știi mai întâi foarte bine, pe a ta. Limba maternă…

   Încep asociațiile. Asociații de cuvinte, de evenimente, de pași parcurși pentru a înțelege de ce a învăța o altă limbă înseamnă o deschidere. Cum ieși însă din convențiile unei societăți care te modelează în pionier, utecist, comunist? ,,Ia vino încoace, româncuțo și povestește-mi cum poți să fii comunist, fără să fii criminal? Cum poți să supraviețuiești regimului fără să fii ca ei?’’, m-a provocat amicul de familie (cu studii la Oxford) al unei prietene austriece, al cărei soț era directorul companiei de inginerie civilă care construise impresionantul pod peste fluviul Severn, care desparte Anglia de Țara Galilor. Omul citise cărți și văzuse documentare interzise la noi. Am făcut ochii mari. Aveam 24 de ani și el, un domn peste 50 de ani, avusese mai mult acces decât mine la propaganda politică. ,,Where do I begin?’’ „Cu ce să încep?’’- lam întrebat.

   Oriunde am fi în lume, luăm cu noi bagajul emoțional și genele celor pățiți din familiile noastre. Bunicul preot, torturat și omorât la Canal, mama, fata dânsului, care a suferit toată viața lipsa tatălui și oprobriul regimului comunist, tata, care vorbind la ore împotriva unui partid ,,de dus caii la apă’’ (cum îl numea el) și-a schimbat și sieși și nouă, copiilor lui studioși, cursul vieții…

   O piatră pe care, odată aruncată, nu o mai poți recupera… Șotronul continuă mai departe, numai personajele care îl joacă se schimbă. Odată ce am trecut linia de care majorității îi era frică, nu ne mai este frică de convenții. Oricât am încerca, însă, să schimbăm regulile jocului, nu putem. Soluția, singura soluție, este să ieșim din el. La început, cu frică, vulnerabili, cu sechele… Apoi facem un pas care ne duce într-o cu totul altă direcție decât cea așteptată. Începem alt joc: cel al vieții. Nu mai suntem copii. Pasul acela este însă decisiv și începem să rescriem regulile jocului. Cale de întoarcere nu mai este. Chiar și mama mă sfătuia asta. Ea era pățită. Voia ca fata dânsei să aibă curajul pe care dânsa nu-l avusese în vremuri de neliniște, în care oamenii își jucaseră viața pentru o simplă alegere.

   ,,Nouă români pleacă din țară în fiecare oră’’, scrie autorul blogului Vice. E normal deci ca la întoarcere, pe perioade scurte sau mai lungi, să simtă un șoc de revers cultural și identitar și o angoasă că locurile și comunitățile asociate cu ele  nu mai sunt cum erau. Este, de fapt, efectului trenului în mișcare. Noi suntem cei care ne-am schimbat. Percepția noastră s-a schimbat. Suntem oameni cu o altă filosofie și, mai ales, o abordare diferită a realității. Vine momentul să ne gestionăm trecutul și să analizăm de ce am luat deciziile pe care le-am luat, uitând că destinul a avut și el rolul lui. Uitând că toate acele eseuri scrise în engleză și paginile citite, gramatica aceea cu un număr de timpuri verbale în folosință, pe jumătate în comparație cu limbile latine, acele cuvinte cu pronunții diferite și semnificații diferite, ca și puținele emisiuni alb-negru oferite când degeram în școli iernile, toate acestea au contribuit la deciziile pe care le-am luat.

   Moștenim un trecut care, așa cum spune William Faulkner în „Recviem pentru o călugăriță”, „nu moare niciodată pentru că nici măcar nu a trecut”. Lucrurile pe care le simțim într-un anumit moment au legături invizibile într-un trecut îndepărtat, care merge dincolo de nașterea noastră.

   Când ne întoarcem, vrem să rememorăm pașii șotronului copilăriei. Uităm însă că nevoia de a ne întoarce nu are nicio legătură cu logica, ci cu un dor primordial de un ritm mai puțin sincopat, de părinți și bunici, de prieteni, de străzile unde ne jucam și de o identitate pe care o purtăm în sânge și în suflet, oriunde ne poartă torentul vieții.

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…