Cred că am început să înțeleg de ce îmi place să merg la Sinaia, de ce sunt așa de legată de acest frumos oraș de munte. Nici măcar nu sunt alpinistă, cum era tata. Îmi place doar să merg pe jos, în aer liber.
Am scris înainte despre simpozioanele internaționale la care am participat ca tânără interpretă și traducătoare specializată pe afacerile din industrie și comerț, despre cum l-am cunoscut pe viitorul soț, venit la unul din acele simpozioane, fiind consultant în industria oțelului, director de decizie al celei mai mari companii de oțel din Țara Galilor, Allier Steel and Wire, despre pasiunea mea pentru istorie și Monarhie în general. Monarhia de odinioară…
Recent am început să reflectez mai mult, să încerc să înțeleg mai bine ce este ceea ce mă leagă de un oraș în care nici nu m-am născut și nici nu am locuit, orașul meu de suflet, Sinaia, dar și de Castelul meu de suflet, Peleșul. Și Slavă Domnului, am vizitat destule castele în Europa! Locuiesc într-un Regat plin de castele și chiar am cunoscut-o pe Regina Elisabeta a II-a și pe Prințul Philip, după ce un cal de curse, antrenat de soțul meu, a câștigat the Military Cup. Am fost invitați la Windsor Castle. Prințul Philip chiar și atunci era a ladies’ charmer, iar Regina arăta și mai bine în realitate.
Nu sunt turista tipică, îmi place să vizitez și să absorb informația, apoi las totul baltă și mă duc din nou, ca să aprofundez cultura, arta locală, the local cuisine, tot ce ține de acel loc: oamenii, produsele locale, arhitectura, recentele modificări, economia, turismul în sine și, astfel, devin „involved’’. Mă implic. Cum să nu o fac cu Peleșul? Am citit cărți despre Regina Maria, despre membrii familiei ei, despre anturajul ei, am citit cărțile ei și pe cea a Prințesei Ileana și trăiesc din nou, cu un alt sentiment, unul de mândrie și de împlinire, de recunoștință. Nu ni se permisese să știm nimic despre Regele Carol I și urmașii lui, când eram la liceu. Carol (care refuzase tronul Spaniei) îl înlocuise pe Cuza, îi bătuse pe turci în 1877 și construise Peleșul. Un neamț cu viziune, nu? Atât ni de permitea să știm pentru olimpiadele naționale de istorie.
În ultimii ani am citit însă despre Monarhie toate cărțile publicate. ,,Povestea vieții mele”, a Reginei Maria, am cumpărat-o de la librăria din Sinaia. Pe altele le-am găsit în Marea Britanie sau la Târgoviște.
Am vizitat Peleșul (și cu copiii și cu soțul) de nenumărate ori. Este unic. Istoria a fost trunchiată de comuniști, de un Partid ,,de dus caii la apă’’, cum spunea tata, profesor de română. Din 1921 și până la frauda electorală din 1949, comuniștii s-au înrăit. Au reprodus de la Stalin citire, lagărele de concentrare și au luat cu japca pământurile oamenilor și casele lor. Pe unele din ușile camerelor Peleșului existau numere de camere ca la hotel, dar numai „elita” comunistă se adăpostea acolo.
Regii și Reginele României, anturajul lor, intelectualii în general au fost șterși de pe fața Pământului sau (cei mai norocoși), alungați din țară. Chiar și de acolo însă, cei onești și iubitori de țară au continuat să servească interesele României. Nu vorbesc despre Carol al II- lea…
Este însă numai istoria care mă leagă de Sinaia sau arhitectura extraordinară și opulența Peleșului, concertele, mașinile vintage sau alte evenimente care ne aduc aminte de ceea ce a fost odată, pe vremea când marele Enescu era invitat la Castel și Orient Expresul se oprea la Sinaia? Când Regina Maria și Regele Ferdinand erau regii unei țări care se dublase ca populație, după Marea Unire din 1918? Muntele? Liniștea? Sentimentul, când ajungi la Sinaia, că îți aparții ție însuți și nu ai nevoie decât de natură, ca să te simți complet?
Am revăzut o poză: cea a artezienei din fața Cazinoului din Sinaia, scăldată în lumina soarelui. „Lumină lină din lumină…’’ M-au inundat amintirile, imaginea muntelui, proiectată pe fundal, priveliștea favorită a soțului meu, cu muntele pe fundal, „Palace”-ul în același Parc, Parcul Ghica, florile roșii, parcă vopsite în culoarea pasiunii, fata noastră într-o rochie cu trandafiri roșii, pozată în altă ocazie, tot acolo, razele soarelui, mângâindu-ne domol, liniștea coborâtă peste ochii sufletului.
Și, în sfârșit, am înțeles: căutăm să fim noi înșine în spații închise, în joburi care să ne plătească mai bine și să ne facă să ne simțim realizați, în locuri cu care, în final, nu ne identificăm, care nu rezonează cu noi. Ne căutăm pe noi înșine, esența noastră, de-a lungul anilor și ne întrebăm perpetuu dacă plecarea în sine, decizia de a îmbrățișa schimbarea, care oricum este inevitabilă, a justificat dorul cumplit de mai apoi. Dacă realizările noastre compensează pierderea locurilor în care ne-am născut. Nu suntem tot noi, after all, oriunde ne-am afla? Doar ne-am transformat, ne-am mai emancipat.
Tranziția, și ea inevitabilă, ne-a făcut un pic mai cinici, mai blasés. Vrem să regăsim magia începutului, dar trebuie să ne regăsim pe noi, mai întâi de toate. Scria Jonathan Martensson: ,,Sentimentele sunt asemenea unor valuri: nu le putem împiedica să vină, dar le putem alege pe cele în care vrem să ne aruncăm.”
Lumina aceea din fotografie este lumina sufletului. Dacă Raiul există (nu vom ști niciodată nuanța, zicea mama, fată de preot omorât la Canal, pentru că nu s-a întors nimeni de acolo ca să ne spună), trebuie că astfel arată.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
