Toți avem secrete. Mai mari sau mai mici, „schelete în dulap”, spune englezul. Când cineva deschide ușa dulapului, îți imaginezi cum scheletele acelea vor aluneca afară, falangă cu falangă. Secretele, uneori, sunt protejate cu ,,white lies’’, adică minciuni care au scopul de a nu îl șoca pe interlocutor. Îl protejăm. ,,Lasă că e mai bine să nu îi spui adevărul‘’, ni se sugerează. Iar noi, ne mai luăm o pauză binemeritată, ca să nu suferim mânia celor dragi.
Secretele spun ceva despre noi, ne verifică rezistența la situații insuportabile sau atitudinea în fața provocărilor. Suntem adulți, ne-am mai schimbat, vrem mai mult decât o relație impusă de normele societății în care ne-am născut. ,,Așa se cuvine, era de așteptat’’, ni se spune fatidic. Intervin mândria, simțul valorii de sine și common sense.
Generațiile mai tinere sunt și mai independente. ,,Are sens?“ se întreabă ei. Ba chiar folosesc interzisa întrebare ,,de ce?“. Ceva nemaiauzit… Explorează situațiile, vor să înțeleagă taboo-urile cu care noi suntem deja familiarizați. ,,Sângele apă nu se face, sunt ai tăi’’… Copiii noștri merg mai departe, vor să schimbe lumea! How dare they? Stay in line.
Iar noi, care suntem sătui de uniformizare de pe vremea comunismului, devenim rebeli, cu riscul de a fi parias printre semeni. Dacă nu suntem atenți, devenim victime colaterale. Nu e vina altora că ne fac nefericiți, ci a noastră, pentru că ne-am așteptat la prea mult din partea lor. O soluție ar fi să nu mai avem așteptări, dar suferința este și ea un proces de învățare. ,,Nu mă mai supăr când se întâmplă lucruri asupra cărora nu am control. Renunț la relații care sunt dezechilibrate, fără suferință. Comportamentul celorlalți nu stă în puterea mea. E ca și cum aș suferi că afară tună’’, scrie Prințesa urbană pe blogul ei.
Suntem fațete ale aceleiași persoane în relația cu semenii noștri, ne-am câștigat însă cu greu libertatea de a gândi, de a avea opinii și de a lua propriile decizii. Am văzut lumea și ne-am conformat cu ceea ce este logic și are sens. Nu mai vrem să mai facem compromisuri. Avem un cod. Mai și râdem câteodată. Codul este simplu: ne respectăm unii pe alții, le permitem celor din jurul nostru să gândească liber și nu constrâns. Mai și glumim.
Recent am făcut niște cursuri de training pentru ceea ce mă definește: sunt pedagog prin vocație. Aceste cursuri le facem în fiecare an. Safeguarding. Velșă. Wellbeing. Consilierea studenților…
Alt curs te învață cum să ridici un obiect greu la locul de muncă. Probabil că au fost mulți cei care au stat acasă, cu dureri de spate și ruperi de ligamente, pentru că au ridicat (la școală, mă refer) rechizite sau vreo imprimantă. Ni se spune cum să ne poziționăm corpul și cum să ridicăm acea greutate; un algoritm întreg. Apoi trebuie să trecem un examen online. La prima încercare, nu am obținut 80% (eu, cocky, cum adică să nu știu cum să ridic niște cărți de jos?). Academic, sunt obișnuită cu distincții și first class passes. Mă motivez. La a doua încercare obțin un 97%.
Două zile mai târziu îi povestesc fetei mele despre această întâmplare. Auzind că am obținut 97% la examenul de manual handling, Kat mă ceartă: ,,Unde ai pierdut cele 3%?” Râde. Îmi aduc aminte de vremea când tata mă întreba același lucru (dacă erau mai mult de doi premianți întâi cu mine, premiul nu mai avea aceeași valoare).
Ani mai târziu, îmi întrebam și eu copiii unde pierduseră câteva sutimi. ,,Îți iau eu notele-alea!’’, mă amenința băiatul nostru, Paul. ,,Le iei pentru tine!’’, îi precizam. Acum înțelege. Secretul e simplu, codul nostru personal ne permite să ne respectăm între noi. Îi permit fetei sau băiatului meu să mai facă și câte o glumă. Să fie conștienți că avem așteptări de la ei, dar și că nu suntem niște zei supremi, fără slăbiciuni. Facem și noi greșeli. Ne adaptăm la o societate în continuă schimbare, în care trebuie să găsim echilibrul între a-ți crește copiii respectuoși și cu bun simț, dându-le șansa, în același timp, să fie ei înșiși, să reușească să trăiască pe propriile picioare, să nu îi constrângem să se supună normelor impuse de ceilalți, inclusiv de alte rude, fără să se respecte pe sine.
Trecutul a fost scris, trebuie să trăim în prezent. Al fin y al cabo respectul este aprecierea obiectivă și imparțială a drepturilor, valorilor, credinței și a ceea ce ne înconjoară. Mai mult decât a fi o virtute, respectul devine o îndatorire pentru noi. Și, în primul rând, respectul de sine…
Când cineva începe o nouă relație, după una nefericită, se spune că ,,își reface viața’’. Ar trebui să refacem sinopsele programării noastre de mici. Depinde de noi să fim fericiți.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…