Am găsit această poză a fiului nostru, Paul. Acum e mare, are 22 de ani și a absolvit first class o licență în Business Management și Finanțe, la Cardiff Business School. Cum s-a cam plictisit la școală pentru că – vorba spaniolului – ,,le da bien la matemática‘’ (și o grămadă de alte materii), după absolvirea facultății ne-a spus că ar fi fost mai bine dacă îi dădeam banii cheltuiți pe tuition fees și pe chirie tot lui, drept capital, pentru propria afacere, pentru că este self-employed.
A început de mic, scria liste de joburi domestice pe care le putea face pentru noi: spălatul mașinilor, ștersul prafului etc. Lua banii dinainte, ca să se asigure că e stimulat. Făcea și prăjituri cu Cookie Monster și le vindea la școala primară în care studia, nu departe de noi, pentru o liră fiecare. Nimeni nu-l întreba de ce o face, pentru că sărac nu era. El era mereu primul cu inițiativa. Vindea tot ce se căuta (dar era legal) în primii ani de liceu (care aici, în UK, începe la 11 ani). Orice aducea profit. Acum are firmă proprie și vinde branded fashion în Europa și în restul lumii.
Cred că mulți dintre noi avem idei și chiar inițiativă, dar visurile trebuie duse până la capăt, ca să se împlinească. Paul are un chip angelic în fotografie, o fețișoara amuzată care îți surâde cu puritatea și inocența caracteristică vârstei. ,,Din doi părinți așa urâți, nu știu cum am ieșit eu așa de frumos’’, ne tachinează, dar a moștenit nu numai chipul mamei sale, ci chiar și gropițele. Și spiritul tatălui… Pentru că așa e când te naști în Vest și nu ți-e frică de nimeni și de nimic. Când te ajută părinții și înveți de la ei (fără să recunoști, bineînțeles). ,,Eu sunt cu doi pași înaintea ta’’, îmi spunea Paul când era mic, pentru că așa îi precizase tatăl lui. Nu se referea la pașii fizici, ci la atitudine. Curajul… Nebunia, uneori… Asumarea riscului… Găsirea nișei…
Generațional, percepem provocările cu tot bagajul de emoții și sentimente pe care le-am încercat când am trecut prin momente dificile și am vrut mai mult de la viață. Am trăit diferit de copiii noștri și încercăm să îi conștientizăm că reușita în viață este condiționată de societatea în care unul crește, de suportul familial, de valorile inculcate de părinți și, evident, de suportul emoțional și financiar. Ba, chiar de simpla geografie… Altfel, țăranul căruia i s-a confiscat pământul în comunism, ar avea acum aceiași bani ca și fermierul austriac sau elvețian!
Iarna vrajbei noastre începe și se termină cu experiențele trăite. Dacă mama mea fusese speriată de poliția care îl arestase și îl pusese pe bunicul meu, preot, într-o dubă ca să îl ducă la Canal, la Periprava (de unde nu s-a mai întors), normal că tot dânsa îmi va transmite și mie frica de Sistem. Când l-am cunoscut pe soțul meu (director de decizie la Combinatul de oțel ASW din Cardiff), colegul securist din Protocolul Combinatului mi-a spus că era un spion internațional (nu avea nici măcar scuza că dăduse search pe Google și așa se deșteptase). Așa se băga frica în oameni. Copiii noștri nu vor trece niciodată prin asta. Iar eu, probabil, la vremea aceea am fost considerată un pic inconștientă. Când te așteptau chiar și la începutul anilor ‘90, în birourile Protocolului, ca să ,,scuipi ce știi’’ (cum spuneau ei, securiștii), trebuia să fii puțin altfel ca să îți vezi de viața ta. Să ai curaj.
În cartea cu care a câștigat premiul Nobel pentru literatură, în 1962 ,intitulată ,,Iarna vrajbei noastre’’, Steinbeck scrie despre tentație și despre transformarea prin care trece un om așezat în fața unei oferte de nerefuzat. Banul este ochiul dracului. Ce faci dacă oferta este un măr otrăvit, dacă ți se cere să uiți de principiile morale în care crezi? Ce faci și ce fel de om devii după aceea? Cum rămâi tot tu, deși societatea pune presiune asupra ta ca să faci compromisuri? Când vezi că în jurul tău oamenii fac bani fără să asude?
Ispite au fost destule și când am lucrat la Combinat, dar am preferat să pot dormi liniștită. Lașă? Nu cred. Fraieră? Nici asta. Cu mintea de acum mă bucur că am putut să navighez prin lumi și ierarhii de toate felurile. Pentru că sunt în stare să vorbesc cu ușurință limbi străine, am putut să mă adaptez la alte culturi și modul altora de viață și m-am întărit. Poate și pentru că nu am avut încotro. ,,Când n-ai pe nimeni, te lupți pe seama tuturor’’. Ne mai schimbăm pe ici, pe colo, dar sufletul (deep down) ne rămâne același. Cu el vom fi în stare să ne prezentăm la Judecata de apoi și să nu ne fie rușine.
I-am ajutat pe mulți alții. Am crescut copii. Îi cresc și pe ai altora, pentru că îi învăț carte. Predau și adulților. Iubesc la nebunie ceea ce fac și o fac cu pasiune. Dacă e să ne luptăm cu o ispită interioară care ne învață că trebuie să facem bani, atunci compensația pentru tumultul sufletesc de a nu ceda ispitei trebuie să fie o conștiință împăcată. Banul rămâne instrumental, dar bucuria adevărată vine din lucrurile mărunte: o rază de soare, o floare ca nicio alta, un zâmbet, o dovadă de dragoste. Lucrurile bune și care cu adevărat înseamnă ceva în viață, nu pot fi cumpărate.
De mic soțul meu l-a învățat pe băiatul nostru să compare prețurile, să calculeze profitul și costurile. Eu încerc să îi transmit ceea ce mi-a transmis mama mie: o doză de bun simț și un sentiment de moralitate. Succesul l-a ajutat să doneze £1000 Sistemului Național de Sănătate, în vremuri de Covid (cu toate că plătim taxe serioase, oricum). Până la urmă, ceea ce luăm cu noi este memoria locurilor pe care le-am văzut și a oamenilor pe care i-am cunoscut! Copiii noștri au mult mai multe oportunități decât noi. Câteodată mi se pare că nu își dau seama ce norocoși sunt, pentru că nu mă pot abține să compar situația lor cu a altor copii, mai puțin favorizați de soartă. Nu vor înțelege însă cu adevărat. În îndelungată mea carieră de profesoară de limbi străine, acum câțiva ani buni i-am predat româna unei studente tinere galeze, care apoi m-a rugat să îi fac legătura cu vărul meu, chirurg toracic pe atunci la o secție de copii bolnavi terminal. Studenta mea galeză a petrecut o vară întreagă în București, în spital, cu acei copii. A plătit bani din buzunarul propriu, ca să facă asta. Emily era teaching assistant și nu câștiga mult. O altă fostă studentă de-a mea, bilingvă la franceză-engleză la ,,Ienăchiță Văcărescu’’, târgovișteancă în suflet și în gând, se pregătește pentru Pelerinajul El Camino de Santiago și sunt mândră de ea. Recent a studiat cu studenți velși și englezi de-ai mei, cu mine, online, spaniola. Nu este prima dată când studenta mea parcurge El Camino de Santiago, dar o face pentru că, mai presus de bani și interese personale, există un Dumnezeu, care ne ajută să ne menținem verticali, să ne păstrăm integritatea. Acest pelerinaj nu s-a schimbat în 1200 de ani. Spiritul pelerinajului de aproape 900 de km, din Pirinei până la Santiago de Compostela, în Nordul Spaniei, este abandonul. Abandonul în fața lui Dumnezeu și a minunatelor creații ale sale, pe care pelerinul le întâlnește pe traseu. A parcurge acest traseu lung și dificil, înseamnă să te lași purtat într-o călătorie de redescoperire sufletească. Cu o hartă în mână și cu un toiag, fără mobile și portaluri… Fără mofturi, doar cu tine însuți și cu Dumnezeu. Nu ai unde să te ascunzi. Reîntâlnirea cu sine, schimbarea la față (întâlnirea cu Dumnezeu și transfigurarea) vor fi cu atât mai revelatoare.
Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…
Facebook
WhatsApp
TikTok
