La Gheboieni timpul curge altfel, nu se grăbește așa ca la oraș și cu atât mai puțin, ca în Marea Britanie. Mereu după un țel sau vreo reușită. Între repere… Ritmul de viață este cu totul altul. Tocmai de aceea am hotărât să îmi prelungesc excursia la Gheboieni cu câteva ore.
Caniculă mare la Târgoviște… Măicuța stareță de la Mânăstirea Dealu mi-a spus că mă pot ruga oriunde, iar dacă plâng e și mai bine, pentru că înseamnă că trăiesc ruga mai intens. Asta nu se întâmplă des, pentru că numai în câteva locuri bisericești îmi găsesc liniștea ca să mă rog: la Mânăstirea Dealu, la Mânăstirea Stelea și la cea de la Sinaia (și în biserica cea mică, unul din cele mai vechi edificii din Sinaia, cu precădere). Celelalte sunt așa de aglomerate de obicei și lumea, curioasă, moare să te tragă de limbă.
Momentul acela similar cu transcendența, de pace cu Dumnezeu într-o lume dezlănțuită, nu se mai petrece, pentru că stai să dai tot felul de răspunsuri unor necunoscuți. ,,La Biserică mergem ca să ne rugăm” spunea mama, fată de preot martir al neamului. Așa am înțeles eu credința. Oamenii de la țară sunt mai puțin complicați. Lor nu le pasă de bursa de valori și de ultimul model de mașină, poate nici nu au călătorit vreodată mai departe de vatra lor. Știu însă – majoritatea – cum să aibă grijă de gospodărie și împart blidul acela de zeamă, cu oricine le trece prin fața porții. Cu siguranță că unii s-au mai emancipat și nu mai petrec atâta timp al campo, dar țăranii pe care îi știu eu aveau și au mare bun simț. Sunt recunoscători pentru faptele tale bune și generoase și se recompensează cum pot.
Ca biată țața Maria, mică de statură și mereu îmbrăcată în costum popular și legată cu o basma neagră pe cap, scotea ouă proaspete de găină de prin buzunarele șorțului, ca să ni le dea nouă, copiii mamei noastre, pe care dânsa o știa de mică. Mama fusese prietenă cu fata dânsei, Nela, care murise tânără. De la țața Maria luam apă din puț.
Sau țața Veta, care mulgea lapte proaspăt de vacă pentru noi. O fostă colegă de primară de-a mamei cu care puneam lumea la cale, de pe banca din fața Porții. Ca într-o scenă bucolică din ,,Tess of the D’ Ubervilles”…
Pătulul bunicilor
Timpul s-a oprit parcă odată cu acești oameni dragi. Dealul din spatele pătulului casei bătrânești (în care urcam în zile ploioase) stă proiectat pe fundalul acela natural, de sute de ani. Majestuos, impunător… Nu se va clinti de acolo încă mulți ani de zile, când noi nu vom mai fi. Vom fi oale și ulcele, dar eu una nu voi uita niciodată acea priveliște unică, nici mirosul mâinii Maicii Domnului, cățărată pe gardul grădiniței bunicilor. Grădinița nu prea mai este și totul este păstrat low key, pentru că mătușile mele au și dânsele o vârstă și nu prea mai ajung la Gheboieni.
Tare m-am bucurat că am mai stat la prietena noastră, Liliana Neagoe. Cu ea, cu copiii ei și cu alte două prietene, și ele târgoviștence în suflet și în gând, stătusem la masa de sub bolta grea de trandafiri (o boltă cum nu am mai văzut) și fuseserăm răsfățate cu supă cu tăieței de casă, friptură, mezeluri home made, plăcintă cu mere și cu vișine, orez cu lapte… dar când a venit ora plecării, eu am decis să nu îmi mai predau lecțiile de spaniolă online (ceva nemaiauzit) și să mă duc la mormânt la mama și la casa bătrânească, la casa bunicilor mei. Mi-era dor.
Am mai povestit despre dânșii în alte călătorii de aducere aminte. Puțini săteni au supraviețuit războaielor, jafurilor rușilor și abuzurilor comuniștilor. După-amiază cerul era de un albastru amețitor, o liniște, nu o culoare. Mici nori pufoși erau azvârliți de colo-colo. Era mai răcoare la Gheboieni, așa că ne-am întors pe ulița satului, uliță pe care o străbătusem de atâtea ori în copilărie, când veneam cu mama la Gheboieni. Cele câteva femei care erau ieșite în fața porților lor m-au recunoscut imediat. Vreo două fuseseră botezate de bunica mea, preoteasa Silvia Mincu.
,,Semăn cu mama, nu-i așa?” – le-am zâmbit. De pe gardul unei case mirosea a mâna Maicii Domnului. ,,Ia câte flori vrei!”, m-a îndemnat o bătrânică plăpândă care stătea jos ca să curețe buruienile din fața porții. Nu se putea ridica, dar buruienile tot le aduna. Am recunoscut-o pe țața Floarea, care trebuie că are peste 90 de ani.
Veșnicia s-a născut la sat pentru că țăranul nu gândește că a pierdut nu știu ce telenovelă la televizor, ci că îi rămân buruienile neadunate, iarba necosită sau vaca, întoarsă de la păscut, nemulsă. Locuitorii satelor au o legătură puternică cu pământul care le asigură subzistența și cu animalele lor, care i-au hrănit în vremuri de restriște. Sunt un întreg indisolubil.
Pământul, la rândul lui, le mulțumește pentru grija pe care o au de el. Femeile își dau între ele câte o mușcată sau un crin mai cu moț, cu multă mândrie. Grădina lor este la întrecere cu altele, fără preselecții ca cele pentru patios cordobeses.
Când vom înțelege, cum fac ei, că viața e scurtă și ar trebui să ne bucurăm de ea, că ne pierdem timpul cu lucruri neînsemnate în loc să privim mai des în Sus (spre Dumnezeu) sau să iubim o floare (ca Micul Prinț), că totul e trecător, dar că momentul acela unic din sânul naturii, ca o Geneză, ne va rămâne în minte pentru tot restul vieții (apusul care începe să se prelingă la orizont și liniștea de după el, când începe să se însereze de-a binelea, la crepuscul) vom fi mai fericiți .
Momente ca acestea sunt irepetabile, pentru că simțim acea emoție numai o singură dată, dar ce norocoși suntem că suntem în stare să o trăim. Momentele acestea sunt dor și rugă pentru noi, iar dacă plângem, cum spunea Maica stareță de la Mânăstirea Dealu, e și mai bine. Înseamnă că trăim cu adevărat.
Casa bunicilor
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
