Când eram copii, locuiam în spatele Primăriei, pe strada Poet Grigore Alexandrescu. Iarna, de la fereastra casei vedeam cum se așezau fulgii de nea în nămeți mari, pufoși, auzeam cum trosnea, sub cizmele trecătorilor grăbiți, oglinda de gheață și abia așteptam să ieșim afară cu sania năzdrăvană, din lemn, pe care mama o scotea din magazia din spatele casei. Adunam țurțuri de gheață de la streșinile din spatele Primăriei, cei de sus cădeau cu zgomot când începea să dea soarele, iar noi râdeam cu toată candoarea vârstei. Știam că mama ne va certa pentru că veneam uzi fleașcă de la sanie, cu șosete de lână de care atârna gheața intrată în cizme și fesuri căzute pe spate, de la trasul sau împinsul saniei. Câte competiții nu a văzut acea sanie pe derdelușul de la intrarea în Parcul Chindiei!
Știu: m-am născut o townie, cum spune soțul. Îmi plac orașele care vibrează cu pașii oamenilor grăbiți să ajungă undeva: la muncă, la școală, la o întâlnire cu prietenii, la o cafea, la piață, la un spectacol… Îmi place energia orașelor în continuă mișcare. Iubesc adrenalina generată de emoțiile și realizările care ne fac fericiți: o carieră, un job, un rendez-vous, sau comisioanele pe care le facem din dragoste pentru alții. Îmi place să observ și să fiu în preajma oamenilor. Am fost interpretă o viață întreagă și am cunoscut tot felul de oameni.
Orașul oferă mai multe oportunități și sunt conștientă că reușitele mele și ale fratelui meu s-au datorat și faptului că eram copii de profesori, de intelectuali care locuiau în centrul Târgoviștei. Un drum până la Casa Sindicatelor, pe Bulevard sau la Chindie era ușor de făcut, chiar și când ningea. Era o mică aventură pentru noi, copiii. Marile drame existențiale nu începuseră încă, iar mama era pilonul existenței noastre. Știam că aveam în dânsa tot sfatul și ajutorul de care era vreodată nevoie. Dacă veneam de la zăpadă juliți, mama ne doftoricea. Când venea vremea spectacolelor în care trebuia să prezint, să recit și să cânt și coardele mele vocale sufereau, mama era cea care îmi administra siropul de pătlagină, penicilina și șodoul cu ou și lapte fierbinte.
Când a început penuria de carne, tot dânsa știa să facă o ciorbă de fasole, în care adăugam felii mari de pâine albă, când ciorba era aproape gata. Ciulama de ciuperci, mâncare de gutui, zacuscă, ardei copți, mâncare de cartofi… you name it, oricare dintre acestea i-ar fi satisfăcut pe vegetarienii de astăzi. Dar acesta ar fi fost considerat un moft pe atunci. Mâncam astfel, de post sau de nevoie.
Duc dorul acelor clipe, copilăria cu plăcinte cu mere rase și scorțișoară, tăiate în pătrate bine pudrate cu zahăr, a clătitelor, gogoșilor, cozonacului și a sarailiilor făcute de mama… Tot dânsa ne motiva să învățăm carte: ,,numai mâine nu-i poimâine’’.
Chiar dacă ne dăm seama mai târziu, era tocmai acest exemplu personal (sculatul dis-de-dimineață pentru a prinde o rată care venea și nu venea) pentru a ajunge la școala unde era profesoară, spălatul și storsul rudelor în cadă (pe vremea când nu se găseau mașini de spălat), în weekenduri, bătutul și agățatul la aerisit al covoarelor, frecatul parchetului cu ceară și spălatul ferestrelor cu spirt și un pic de țuică, îngrijitul grădinii și câte și mai câte… Pe toate le făcea mama.
Crăciunul vine cu un alai de amintiri, nu cu nostalgia comunismului, ci a copilăriei, a senzațiilor încercate atunci. Chiar dacă vrem să le retrăim, nu vom mai putea, pentru că nu numai locurile și oamenii s-au schimbat, ci și noi înșine și percepția noastră de acum va fi cu totul alta. Aceste amintiri ne ancorează în trecut. Copilul din noi ne aduce aminte, la fiecare răscruce de drumuri, că experiențele de atunci ne-au modelat și, indiferent unde ne poartă destinul și ambiția, rădăcinile noastre sunt acolo: în locul în care ne-am născut.
Niciun cozonac de acum nu va mai avea gustul celui făcut de mama (care îl punea la copt pe sobă), nici tortul de mere cu frișcă făcut pentru fata dânsei și englezul ei, venit de la mii de mile depărtare. Am fost niște privilegiați. Da, am regăsit salata de boeuf, cu tuna, ca ensaladilla rusa sau brazo de gitana în Spania, mascota de ciocolată, handmade în cofetăriile ,,Daver’’ din Ronda și mustul (ca acela făcut tot de mama, acasă, din bolta de struguri din grădina de pe Calea Câmpulung), în bares de tapas, toamna, ca preludiu la mai serioasele vinos tintos Rioja, însă miracolul sărbătorilor de iarnă sălășluiește în noi înșine. Îl putem trăi din nou dacă uităm, fie și numai pentru un moment, de internet și maratoanele de ,,Squid game’’, de cadourile de fițe care nu mai satisfac niște clienți din ce în ce mai simandicoși și dacă dăruim celorlalți ceva din timpul nostru. Face to face, nu pe WhatsApp, Messenger sau Skype, dacă este posibil.
Senzația de déjà-vu sau atitudinea de blasées sunt consecința izolării, a lipsei unor trăiri mai profunde, printre alții. Nu superficialitatea obligației sau a datoriei, ci tumultul simțirii, al iubirii.
Dăruind, vom dobândi.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
