Am așa o poftă de viață! Tare aș vrea să trăiesc un pic și pentru mine. Am îndeplinit atâtea roluri, fata mamei mele, fata tatălui meu, nepoata preotului Mincu de la Gheboieni, omorât la Canal, sora lui Sorin, verișoara lui Silviu. Am moștenit genetic de la părinții tot ce era mai bun și le sunt recunoscătoare pentru aceste daruri. Dumnezeu mi-a dat putere să trec, oarecum, peste moartea bruscă a mamei, la numai 59 de ani, să am o familie frumoasă și să mă implic în proiecte educaționale și civice.
After all, de Primărie am fost legați de mici, de pe vremea când jucam șotronul desenat cu cretă pe asfaltul dintre acest punct de referință și casele vechi de lângă cea cu zodii, de unde sâmbetele se auzeau ritmuri de nuntă și ieșeau nuntașii, deja un pic chefuiți. ,,S-au mai nenorocit unii”, comenta, zâmbind, mama.
Bucureștiul a fost leagănul primei mele studenții (în inginerie chimică). Și acum recunosc drumurile bătute între diferitele laboratoare ale atâtor tehnologii chimice, între Leu, Calea Victoriei, Splai, Polizu… Those were the days: când ești tânăr și neliniștit și, chiar dacă te duci în tunică militară la cursuri, nu contează. Ai un ideal de îndeplinit și ești setat pe mission impossible. Dai tot ce poți. Ani de zile te-ai îmbarcat într-o călătorie fără întoarcere: cea a reușitei.
Furtuna vieții te mai azvârle câteodată în apă, dar înveți să înoți pentru că no hay más remedio. Ce nu te doboară, te face om, confident, încrezător în propriile forțe. Unbeatable, dai colțul și te uiți la alții, pentru că acum îți poți trage suflarea pentru câteva secunde. Îți vin alte idei în acea nou găsită liniște și o iei de la capăt. Vrei mai mult, chiar dacă ești conștient că liniștea ta s-a dus pe apa sâmbetei. Sacrificii? Galore!
Când te apropii de vârful piramidei profesionale, întâlnești pe alții ca și tine, care te plac. O estică cu ambiții ca în Vest… Ești ca ei și mai mult: ești femeie. Devii soția lui… și mama lui… și a lui… și iar nu mai ești cea de dinainte, pentru că te-ai reinventat, ai devenit cu adevărat un adult responsabil, de care alții depind: copiii, soțul, familia ta.
După ani și ani, în care nici măcar nu ți-a trecut prin minte să schimbi ceva din fișa ta de mamă, soție, pedagog, vrei să dai un reset și realizezi nu numai că lumea s-a schimbat, dar nici tu nu mai ești aceeași. Ai devenit mai blasée, mai greu de mulțumit. Și iar vrei mai mult. Cauți și găsești alte proiecte care să te satisfacă. Mereu vrei să lași ceva în urma ta, dar uiți că trebuie să mai și trăiești. Saber vivir este și ea o artă. Este nevoie de un obstacol puternic care să ne încetinească. Fățărnicia lumii, neputerea fizică, obligațiile familiale duse la extrem, păcatele de la nouă neamuri care te fac să ne simți datoare față de toți cei care au trecut prin viața ta, mai ales cei care nici măcar nu au încercat…
Scrie un blogger: „Într-o lume în care alergăm mereu, în care totul pare să se învârtă în jurul vitezei și al performanței, ne pierdem. Ne pierdem liniștea, și, cel mai tragic, ne pierdem sensul. Graba nu înseamnă altceva decât o frică inconștientă – frica de a nu avea timp. Mesajul subtil al grabei este acesta: Viața mea e scurtă, trebuie să fac totul acum.”
Acum ori niciodată… Orice detaliu pare important și nu mai vedem pădurea din cauza copacilor, fugim de plictiseală, de repetitiv, de schimbare (deși e singura constantă), de oameni hâtri și obositori, suntem pe pilot automat, nu știm să trăim încet, să savurăm clipa. Ne este oare frică de liniște pentru că o asociem cu singurătatea? Ne apucăm de yoga și Pilate pentru a înțelege cum trăiește jumătatea de lume, care are mai multă răbdare și savurează clipa. Dar nu trăim ca ei, pentru că scenariul vieții noastre este diferit. Stres, anxietate… Căpătăm aproape o adicție pentru preocupare. Ne preocupă totul. Avem mereu de demonstrat ceva, cuiva. Dacă uităm să privim la stele și la cireșii înfloriți, cum putem să savurăm poezia locului? Există în fiecare peisaj o poezie, în fiecare om bun, un nou început. Mirajul vieții ne scapă printre degete, în timp ce alergăm după un alt țel. Numai privind la cer mai des, cum spunea poeta Magda Isanos, vedem esența vieții, tot ce ne înconjoară.
„Stranie ne este existența! Ne dorim atât de multe lucruri, dar fericirea se poate ascunde în atât de puțin! Odată cu trecerea timpului, am remarcat și experimentat acest lucru atât de des, încât astăzi pot spune, sincer, că bucuria vieții este o stare, dar și un loc, locul unde cei dragi sunt alături de noi”. Așa scrie profesorul Alexandru Pripon, într-un articol publicat online intitulat ,,Cât de fericiți eram atunci când nu știam să contabilizăm fericirea!”
Orgolii exacerbate, suferințe și temeri fără nume, restricții de toate naturile într-o societate care te sufocă cu toate canoanele, care te obligă să fii ,,politically correct”… Să ne dăm un răgaz. Să credem, precum poetul:
,, Mai cred în primăvară, mai cred în amăgire,
Mai cred în mine însumi, mai vreau să cred în voi,
Prin mugurii aceştia ce crapă de iubire,
Prin trunchiul care urlă de foame de altoi.’’,
Când ni se face dor de noi, așa cum eram până să fim condiționați de societate, bani și proiecte existențiale, o să evadăm din banal și o să fim fericiți. Chiar dacă numai pentru o singură clipă.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
