Când ați râs ultima dată? Râsul e contagios. E bine să ne înconjurăm de prieteni care știu să râdă, care sunt alături de noi când suntem fericiți și care, mai ales, se bucură de reușitele noastre.
Eu nu prea râd. M-am născut cam serioasă. Paul spune că sunt a ,,born worrier’’– m-am născut preocupată. Ce importante sunt geografia locului în care te naști, genetica, creșterea și apoi ceea ce ești pregătit să devii! Cum viața își urmează cursul, numai ca adulți cunoaștem grijile adevărate. În copilărie aveau părinții grijă de noi. Nu aveam multe preocupări : doar să luăm note mari, să ne purtăm frumos, să îi respectăm pe ceilalți, de rest se ocupau mama și tata. Sunt oameni care știu să râdă cu hohote. Îi auzi de la distanță și îi invidiezi un pic. Unii fac haz de necaz. Alții fac glume. Eu de mică mi-am asumat responsabilități. A fratelui meu, pentru treapta întâi la Liceul Sanitar, eu o dădusem deja la ,,Ienăchiță’’ și intrasem cu prima medie la matematică-fizică… Tata era mai puțin răbdător. Eu știam. Am avut cu Sorin o legătură de suflet indestructibilă, iar cu mama eram, împreună, cei trei mușchetari. Am luat foarte în serios școala. Nici sistemul nu a ajutat, era unul care speria oamenii, îi făcea să stea cu capetele plecate. ,,Capul ce se pleacă, sabia nu-l taie.‘’ Prea multă doză de bun simț, prea multă educație… Fii de profesori, trebuia să fim modele de copii.
Mai erau momente când mai scăpam la joacă, rare, dar de mică mă întorceam singură de la ,,Vasile Cârlova’’, luam cheia de sub preș, intram în casă și mă apucam de lecții. Mama nu se întorcea înainte de a se însera, după naveta la Școala de la Șuța, iar tata avea ore la liceele din oraș, până târziu, pentru că preda și la seral. Generația care a crescut cu cheia de gât, ne-au spus, numai că a noastră, pentru casa din spatele Primăriei, era sub preș sau sub vreun ghiveci, în fața ușii. ,,Copilăria şi inocenţa sunt descoperiri târzii, când amintirile şi greşelile îşi alungesc umbrele. Ni le apropiem prin regret. Nemaiavându-le, ştim ce-am pierdut. Nu e teama copilăriei o obsesie a maturilor?’’- scria Octavian Paler.
Zâmbeam însă reușitelor, descoperirilor pe care le făceam citind, surâdeam în fața cărților de la biblioteca de la Sindicate, cărți pe care le citeam pe nerăsuflate. Îmi mai aduceam aminte să privesc din când în când la cer și să îmi imaginez că norii luau forme magice și pluteau spre o lumea a Micului Prinț. Visuri de copil… Cu cât deveneam mai curioasă, cu atât eram mai avidă de cunoaștere. Când Sorin a devenit student la Facultatea de Filologie, Secția română – engleză, ca soră ceva mai mare, din primul meu salariu i-am luat palton. Amândoi aveam burse integrală 1. El mi-a făcut rost de o copie a romanului ,,Cel mai iubit dintre pământeni’’, de la colegii lui basarabeni, care povesteau cum puțurile din noua Republică Moldova, din care beau apă, erau otrăvite în satele unde basarabenii nu voiau să se înregimenteze în armata rusă. Tot Sorin mă întreba dacă Paul o să mă ia de nevastă. Multe fete tinere căzuseră în păcatul de a se îndrăgosti, fără garanții. Al meu mă ceruse în căsătorie, după prima reîntâlnire, la un an de la un simpozion internațional organizat de PHARE și de Uniunea Europeană. Așa era pe atunci, vorbeai la telefon, mai primeai o scrisoare și o așteptai cu nerăbdare pe următoarea, de la un om de afaceri care călătorea pe alte continente, creștea productivitatea Combinatului de oțel din Cardiff cu 900% și vindea oțelării pe milioane de lire și care își pusese compania la Bursa de Valori. Și iar a trebuit să mă maturizez repede, să mai ard niște etape, ca să țin pasul.
Pe atunci nu mi-am dat seama că nici masteratul în inginerie chimică absolvit la București și nici certificatul de interpretă și traducătoare autorizată pentru Serviciile Publice și Curtea de Magistrați din Marea Britanie nu îmi vor aduce atâta satisfacție precum aceea de a fi profesoară, ca părinții mei. Pedagogia absolvită la București era doar un mic început. În Marea Britanie mi-am dat șansa de a înțelege mai bine ce mă făcea fericită cu adevărat. Un tumult de sentimente, acompaniat de decizii pe care trebuie să le iei zi de zi, o cunoaștere mai întâi de sine, ca să știi ce poți cu adevărat să dăruiești studenților tăi, de la mic la mare… Am mai făcut un alt curs universitar pentru a preda adulților. Spaniola avansată de la mama ei de acasă, în Ronda, cursurile de la Universitatea din Cardiff sau cea din Palacio de Mondragón, tot din Ronda, viața trăită alături de nativii de castellano, siguranța lucrului bine făcut, acestea toate m-au ajutat să îmi recapăt zâmbetul. De la adrenalina aceea care îți dă încredere de sine… Harul de la Dumnezeu, redescoperit…
Când mai uit de Ronda, nu trebuie decât să privesc la poza de mai jos, a celei mai tinere studente a mea, de nici trei ani, Alicia, care la opt ani lua cu brio Certificatul de engleză acreditat de Universitatea din Oxford, apoi învăța mandarina. Râsul ei era molipsitor, semn că și noi, profesorii, învățăm de la ei, de la inocența lor, să fim fericiți. To finally let go. Kati ne-a făcut poza, aici râdeam cu adevărat.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
