TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – Rădăcinile

   Toată viața ne căutăm rădăcinile. Uneori ele apar înfășurate în jurul trunchiurile stejarilor de sute de ani din pădurile alăturate, păduri precum cea în care se adăpostea Albă ca Zăpada, alteori ieșind din pământ, precum rădăcinile altor copaci, aflați lângă Castelul Peleș. Acele rădăcini se transformă în scări pe care să te poți cățăra. Însă rădăcinile pe care le-am revăzut recent au dat naștere la niște tei enormi, încărcați de flori . Acești tei (ca și niște stejari și pini enormi) se află în parcul din fața Primăriei / the City Hall din Cardiff.

 

   Am ridicat capul și am văzut razele soarelui sclipind printre crengile lor, proiectate sus, pe cer. Deși florile de tei deja se uscaseră, am recunoscut ușor copacii care mi-au însoțit copilăria și i-am asociat (de mulți ani, de când trăiesc în Țara Galilor) cu  plimbările și picnicurile din parcul Primăriei capitalei velșe. Parcul îmi aduce aminte de Grădina publică din fața altei Primării, una de suflet, din orașul meu natal. Acolo am petrecut multe momente fericite cu fratele și mama mea. Tata, de obicei, era la ore, în liceele târgoviștene  sau prin vreo comisie de bacalaureat. Eu și Sorin ne vedeam de joaca noastră (nu înainte de a ne termina temele, așa era regula…). Verile erau toropitoare și, când nu jucam șotronul sau coarda, ne așezam pe asfaltul din fața caselor de pe Centrul Vechi, aproape de Starea Civilă, ca să vedem o proiecție de film. How exciting! Câți din generația mea nu au cântat printre suspine cu Veronica sau au urmărit cu răsuflarea tăiată, povestea Lizucăi fără mamă, din ,,Dumbrava minunată’’? 

   Toate drumurile spre și de la școala primară ,,Vasile Cârlova’’ și, mai târziu, Liceul             ,,Ienăchiță Văcărescu’’, șerpuiau inevitabil prin Grădina publică. Cumpărăturile le făceam la   ,,Polar’’ și la magazinul de pâine de lângă el. Aici ne mai păcălea uneori la gramaj câte o vânzătoare (care azvârlea câte un pui mai costeliv,  dar cu multe gheare în completare) și tot aici mă trimisese mama înapoi, ca să cer restul corect la pâine. Pe atunci, timpul avea răbdare cu noi. Mama ne ,,cinstea‘’ cu câte o mascotă, o savarină sau un profiterol la cofetăria de pe colț, pe Centrul vechi. Biletele la cinematografele ,,Victoria’’ sau ,,Popular’’ din centrul Târgoviștei erau așa de ieftine, încât escapismul prin artă sau cultură devenise un hobby. Casa de Cultură a Sindicatelor se afla la o azvârlitură (mai zdravănă) de băț și, de acolo, împrumutam cărți, pe care le citeam în Parc sau în curtea casei din spatele Primăriei. Bibliografia aceea obligatorie a făcut din noi, oameni culți. Cer, flori și cărți… Ce poate fi mai frumos? 

   

   Când a căzut cupola Primăriei, în acea noapte fatidică de 4 martie 1977, parcă se prăbușise o lume. O căutam mereu cu ochii, ca și ceasul care bătea religios, orele. Crescusem puțin. Înțelegeam mai bine lumea, dar nu eram încă pregătită pentru ceea ce avea să vină: ruptura de copilărie și încercarea de a fi fericită, ca pe atunci. 

   Repetabila povară…Viața… Schimbarea… Există o chemare a firii, cu o rezonanță și o atracție anume, ca și cum  sufletului tău i se pare familiar acel nou început, pentru că l-ai mai parcurs într-o altă viață, într-un alt loc. Descoperi că ceea ce trebuia să îți fie străin, destupă sticluța cu amintiri și ești învăluit, din nou, în acea poveste de început de lume. 

   Cardiff nu poate substitui Târgoviștea și toate amintirile dragi legate de ea, dar am clădit o viață și o familie aici. Aici am făcut și cursurile de Limbă și comunicare, la Universitatea din Cardiff. Tot aici profesorii m-au recomandat ca interpretă și traducătoare, BBC-ului din Cardiff, pentru o emisiune despre Moldova. Aici l-am înțeles mai bine pe Shakespeare și de aici am plecat cu ceilalți studenți, ca să văd prima mea piesă de teatru shakespeareană ,,live‘’ la Stratford, pe malul râului Avon. Așa am aprofundat relația mea cu limba engleză și cu vorbitorii nativi. Primăria din Cardiff (donație, ca și clădirile Universității, a marchizului de Bute, unul din cei mai bogați oameni din lume în timpul Revoluției industriale) adăpostește un Muzeu național de o valoare inestimabilă, cu sculpturi de Rodin și picturi impresioniste, ca și ocazionalul El Greco și Van Gogh. Pentru copii are o secțiune educațională deosebită, cu roci tectonice, fosile, demos de vulcani în erupție și planete, mamuți și dinozauri, ca și colecții de kimonouri japoneze și invenții de ultimă tehnologie, împrumutate de la Techniquest, un muzeu al științei și tehnologiei, sponsorizat de compania soțului meu. Alături se află ceasul mare aurit al orașului, la fel de precis ca și cel din Târgoviște, iar pe cupolă se află un dragon, o giruetă similară Giraldei de pe Catedrala Sevillei. 

   În această a doua clădire se țineau Balurile vânătorii. Soțul meu, Paul, a cedat într-un an această sală de bal  Prințului Charles, Prince of Wales și a fost invitat la acel eveniment organizat de acesta, un act de caritate pe care îl patrona. Paul a dansat cu Prințesa Diana (pentru că el a făcut clase de dans de societate, când era tânăr și e mare dansator). 

   Rădăcinile sunt cele care îmi conferă verticalitatea de a trăi în locuri diferite, în culturi diferite, acea verticalitate care ne ajută să rămânem noi, nealterați. Pentru a continua să avem idealuri și să le împlinim, trebuie să ne fixăm undeva. Dar nu așa, oricum, ci în sol bun și cu demnitate. Altfel, ne vom pleca după cum bate vântul și ne vom rupe. Depărtarea de ceea ce iubești nu face să dispară sentimentul, dorul, ci doar îl accentuează. Nu trebuie uitat, însă, că ne-am schimbat și chiar dacă avem săpate în suflet atâtea amintiri din copilăria sau tinerețea petrecute în România, am creat amintiri noi, cu familiile noastre, prietenii, cunoștințele… Încercăm să retrăim acele secvențe din copilărie, dar adultul din noi nu va mai avea percepția copilului de atunci, ci o înțelegere mai logică, diferită, a momentului. Poate și din pricină că acel moment, ca să dureze, trebuie să rămână unic. Adultul din noi îl va compara, caracteriza, analiza și acel moment din viață pe care am încercat să îl reproducem, pentru a-l trăi din nou, își va pierde magia. Pentru că sentimentul, trăirea aceea intensă există numai o singură dată. 

   Marele poet spaniol Antonio Machado evocă adierea vântului peste fructele de aur ale unui lămâi lasciv, care îi amintesc de patio-ul copilăriei sale în Sevilla, unde se afla o fântână. Fântâna vieții… Mi-am permis să traduc partea mea favorită: 

,,După-amiaza plutește în jur

acea aromă a absenței,

care îi spune sufletului luminos: ,,Niciodată ’’, iar inimii ,,Speră!’’

Acea aromă care evocă fantasme de miasme virgine și trecute. 

Da, îmi amintesc de tine, veselă și strălucitoare după-amiază,

ca o primăvară.

După-amiază fără flori care mi-ai adus parfumul de mentă și cel de busuioc, 

pe care mama mea îl ținea în ghivece. 

M-ai văzut scufundând-mi mâinile pure

în apa calmă, 

pentru a ajunge la acele fructe încântătoare

care acum dorm în adâncimile fântânii.

Da, știu, frumoasă și strălucitoare după-amiază, 

Ca o primăvară.‘’ 

   Poezia bardului sevillan îmi aduce aminte de cursurile de spaniolă avansată din Palacio de Mondragón din Ronda, o mini-Alhambră cu aură arabă, coloane de moschee, mozaicuri superb colorate, trepte unde se prelinge apa în mici cascade, o fântână autentică, arcuri curbându-se într-o geometrie perfectă, portocali în floare și o arteziană chiar în centrul patio-ului care dădea spre Defileul de 98 de metri al Rondei.  Aroma absenței de care vorbește Machado o simt cu un intens dor de locurile copilăriei. 

 

Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…