TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – Prunele

Toamna se coc roadele pământului. O prietenă îmi povestește că a fost cu familia la cules de prune.

Prune grase, prune de tuleu, prune din luncă, prune de la vale… Și a făcut magiun. Când vine toamna, îmi aduc aminte și mai mult de mama, care a murit pe 8 Noiembrie, la 59 de ani. Nu a apucat să ne vadă cu adevărat realizați. Amintirile vin precum torentele: te scaldă în lumini și umbre, ca râul care trecea prin vâlceaua de la colțul casei țaței Veta, casă aflată lângă cea a bunicilor mei de la Gheboieni și livezile de pruni, care îl făcuseră pe un nemernic din sat să îl raporteze pe bunicul meu, preot la parohia din sat, drept chiabur și element recalcitrant, pentru că votase cu liberalii. Religia trebuia nimicită, ca și mult hulita proprietate privată. Cea muncită cu sudoare…

După falsificarea de către comuniști a voturilor din alegerile parlamentare din 1946 (cu trupe sovietice staționate încă în țară) și dânsul și alți preoți, ca și unii învățători de pe Valea Dâmboviței, au fost arestați și duși într-o dubă albă, ca să fie torturați și obligați la muncă silnică, în lagărele de concentrare de la Canal. Alții, mai norocoși, care aveau un prieten care le-a spus ce avea să li se întâmple, au reușit să fugă și să se ascundă sau au trecut de partea comuniștilor staliniști. Aceștia s-au reinventat ca trădători și măcelari de oameni, fără rușine sau procese de conștiință. Nu au mai avut nevoie de „re-educare”, pentru că se complăcuseră în mizeria înscenării și a batjocoririi altor familii, au mistuit vieți și au schimbat destine. Bunicul a murit torturat la Canal, la numai 44 de ani…

Livezile care nu le fuseseră confiscate oamenilor, ca și pământul, trebuiau lucrate, recolta trebuia culeasă. Străbunica o adoptase pe bunica de la sora dânsei, care avea gemene, pentru că băiețelul dânsei căzuse în groapa în care stingeau varul și murise instantaneu. După ce a murit bunicul la Canal, în 1952, au rămas bunica mea, cu cei șase copii și străbunica. Copiii de „chiaburi” erau încălțați în opinci, dar regimul i-a prigonit și i-a dat afară din școli, din cauza dosarului politic. Au avut două opțiuni copiii, dacă voiau să meargă la facultate: puteau studia ori Educație fizică ori Agronomie. Vindea bunica tot ce mai avea, ca să poată să îi ajute, iar străbunica a jucat un rol pivotal, ca un mareșal conducător de oaste. Bunicul, strict, îi învățase pe copii să facă treabă. Mama mea știa să sape, să plivească buruienile, să prindă și să taie o găină și să îi scoată fulgii, să coasă la mașină și să ne facă hăinuțe și câte și mai câte. Unii se nasc robii sorții, pentru că au atâta bun simț încât ceilalți îi iau for granted, de-a gata. Dar etica aceasta extraordinară ne-a fost transmisă și nouă, copiii mamei mele, pentru că o vedeam că nu stătea niciodată locului și fiecărui lucru îi găsea un sens sau un folos.

La cules de prune pământul era reavăn și îți transmitea ceva din energia lui. Seara venea repede, așa că trebuia să începem de dimineață. Covoare de prune bătute sau scuturate, de culoare roșie-violet, unele stârcite de picioarele noastre de copii de la oraș, dar nevertheless întărâtați să nu lăsăm vreuna neculeasă. Mirosea a toamnă și a rod. Aceste prune nu erau colectivizate, nici oamenii nu se schimbaseră într-atât încât să uite de unde au plecat. Pe ici pe colo, cineva din sat avea un alambic de țuică și își aștepta clienții. Unii degustătorii se întorceau la casele lor un pic amețiți.

„Prunele de anul acesta au gust bun”, declarau emfatic. Unii comparau recoltele din diverși ani și estimau prețurile la țuică. Noi nu prea înțelegeam acele conversații, nici nu ne ducea mama să vedem un alambic. Noi, copiii, așteptam să ne cuibărim noaptea, când se făcea răcoare, sub plăpumile de lână toarsă, făcute de o femeie din Gheboieni, să luăm apă de la puțul țaței  Maria, o mână de om care ținea toate posturile de peste an și ne dăruia, de fiecare dată, ouă proaspete din șortul său negru, pus peste costumul popular tradițional. Ne ascultam ecoul în adâncimea puțului cu roată. Clinchetul lanțului înceta când atingea elixirul vieții.

 

Mergeam cu mama la cules de prune. Mai treceam peste câte un pârleaz, mai era de sărit câte-un gard și îmi mai juleam mâinile și picioarele (eu, City girl, townie, nu eram obișnuită) și mama râdea, pentru că își dădea seama că, de dragul dânsei, învățam obiceiurile de la țară, de la Gheboieni.

Seara, după o zi de muncă intensă, țața Veta ne aducea lapte de vacă proaspăt muls, mama găsea pe luncă niște porumbi pe care îi fierbea sau îi cocea la același foc pe care făcea și magiunul de prune. Din tuciul negru săreau stropi lipicioși și fierbinți de la prunele care refuzau să se coacă și dansau cu flăcările, în noapte. Mirosea a dulceag și a mirodenii și apusul mai dura puțin, ca să ne bucurăm mai mult de acest ritual al roadelor. La crepuscul, începeau poveștile până târziu în noapte. Ochii verzi ai mamei erau plini de mister, iar flăcările mistuitoare ale focului din curte se reflectau în ei. O priveam vrăjită.

Se adunau câteva mătuși și femei din sat, unele botezate chiar de bunica sau de o mătușă a mea, și ea preoteasă la Gheboieni. La claca aceea improvizată, femeile își aduceau aminte de cei care nu mai erau, depănau amintiri și povesteau despre viața lor, deloc ușoară. Exista o înțelegere tacită că viața curge inexorabil și că, oricât ai încerca să te împotrivești destinului, nu poți schimba nimic. „Așa a fost să fie”.

 

 

Bunicii mei de la Gheboieni: preotul Mincu Constantin și preoteasa Mincu Silvia

 

La culcare, mama ne închina pe noi și pernele de fulgi pe care dormeam și ne punea să spunem „Tatăl nostru”, în credința că, astfel, Dumnezeu va avea grijă și de copiii dânsei. Să nu mai sufere și ei. Știa însă,  în adâncul sufletului, că tocmai această suferință este cea care ne face oameni verticali. Intram cu sfințenie în camerele care fuseseră ale bunicilor, camere încărcate de amintiri. Cărți bisericești în slavonă și clasicii literaturii române aflate într-o mică bibliotecă, icoane pe lemn sau țesute și tablourile bunicilor și odăjdiile preoțești ale bunicului, câteva șaluri de catifea scoate dintr-o ladă veche de zestre, plăpumi făcute în sat, unde obiceiul se păstrase…  Camerele aveau nume. Una era cea „din față” , alta era „de la drum”, iar bucătărioara de vară era colțul nostru, unde ne adunam, frați, surori, verișori, oarecum sfioși unul în fața celuilalt, pentru că unii veneau de la București sau Ploiești și cu ei ne vedeam mai rar.  Orătăniile din curte se mai împiedicau și ele de noi, orășenii aceștia veniți să vadă cum se trăia la țară. Gâscanul ne alerga de mama focului, ca și niște curci zgomotoase care scăpaseră din curtea casei de la vale, refăcută din hanul străbunicii. Mă azvârleam cu tot sufletul în viața această bucolică pe care mama mea o iubea și la care se întorcea cu bucurie, cu noi, deși era de multă vreme profesoară, ca și tata, la Târgoviște. Aici, în satul în care se născuse, îi erau rădăcinile.

Revăzând apusul de la Gheboieni în iunie anul acesta, casa bunicilor și mormântul mamei, lângă cel al bunicilor, m-am simțit mai aproape de esența copilăriei mele și de modelul meu de viață: mama mea. Prunele erau doar pretextul apropierii mele de dânsa și de un modus vivendi care și-a pus pecetea în sufletul adultului care aveam să devin.

 

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…