TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – Profunzimea începutului

Pătulul de lângă casa bătrânească de la Gheboieni are o semnificație aparte pentru mine. Aici ne adăposteam cu mama de ploile de vară în jurul Sărbătoarei Sfintei Marii, aici recitam împreună ,,Șase pui și-o biată mamă’’ și tot aici începeam să înțeleg ce înseamnă cu adevărat ,,carpe diem’’. Trăiește clipa, pentru că nu se mai întoarce…  „Eu cred că viața e pe clipe. Nu pe ani, nu pe zile, nu pe ore… ci pe clipe. O clipă îți poate  aduce ce nu ți-a adus un an întreg. O clipă poate clădi, sau poate distruge. Într-o clipă poate să-ți treacă prin cap o idee la care nu te-ai gândit o viață întreagă. O clipă poate fi iubire, îndemn, suspin, hotărâre, decizie, vis împlinit’’, consemna autoarea blogului Refugiul sufletelor.  O trăire ca nicio alta, un vis împărtășit și, mai ales, o profundă înțelegere că valorile mamei tale devin valorile tale, că ceea ce simte dânsa este săpat adânc în sufletul tău. Și-apoi sentimentul inexplicabil de a fi împreună, când viața îți aruncă tot felul de provocări. Definiția acelor ,,growing pains’’ menționate de o elevă de-a noastră de 7 ani, deunăzi, nu se referă numai la fiziologia creșterii, ci la transformarea noastră spirituală, la aprofundarea unor sentimente și emoții care ne năvălesc când creștem nu numai fizic, ci și emoțional.

La Gheboieni, în casa bătrânească, mama găsea refugiul sufletului dânsei, pentru că își amintea de ,,tăticul‘’ dânsei, de bunicul meu, preot martir omorât la Canal, la Periprava, de bunica mea mucenică, care era tocmai acea mamă cu șase pui (ca în povestea rândunicii) pe care trebuise să îi crească cu ajutorul străbunicii (cea care o înfiase de la sora dânsei, când unicul său băiat căzuse în groapa în care stingeau varul și murise la numai doi ani) . Străbunica era o femeie a cărei filosofie de viață era simplă și de o claritate extraordinară:  „Pe copil ar trebui să îl săruți numai în somn. Copilul simte slăbiciunea…’’ și totuși îi dăduse mai târziu mamei terenul de pe calea Câmpulung, unde se afla o micuță casă, cu vreo două odăițe și cerdac. În sufletul dânsei își iubea strănepoții, dar trăise o viață grea: războiul, jaful rușilor (care veniseră să îl împuște pe bunic și furaseră, de un Paște, iile și fotele fetelor, ca și păsările și animalele din curte și tot ce mai găsiseră rușii ,,eliberatori’’), pierderea bunicului și apoi austeritatea comunismului și clasificarea familiei drept ,,chiaburi’’ și izgonirea din școli și universități a copiilor…

Așa că mama avea multe amintiri și le depăna cu noi în pătulul cu fân de la Gheboieni sau în casa bătrânească, unde păstraseră unele din odăjdiile și icoanele bunicului, ca și tabloul cu dânsul în straie de preot, straie care nu semănau deloc cu strălucitoarele veșminte din ziua de azi. Preotul era părintele satului, era respectat pentru că împingea boii la plug și lucra el însuși pământul și pentru că își învățase proprii copii să facă la fel. Averea râvnită de comuniști era, de fapt, pământul. Pământul acela reavăn care trebuia săpat și cultivat, care îți oferea roadele nu fără să îți rupă spatele, dar satisfacția era și mai mare pentru că tu l-ai muncit.

În poze: Mama lângă pătulul de la Gheboieni, cu bunica și surorile dânsei, în costum popular de la străbunica și în fața bucătărioarei de vară din curtea casei părintești…

 

Nu știu alții cum sunt, dar eu, când îmi aduc aminte de începuturi, de tinerețea mea, în puținele momente de respiro pe care mi le permite viața, mă gândesc la prispa bătrânească unde depănam povești și ne înveleam în cele două șaluri de catifea cu franjuri mari ale bunicii, care supraviețuiseră jafurilor consecutive, la zidurile casei bunicii, ziduri  care respirau amintiri și țineau răcoare vara, la bucătărioara de vară unde ne adunam cu toții în jurul mesei, pe scăunelele cioplite, la livezile de pruni și magiunurile toamnei, magiunuri care bolboroseau ceva magic în tuciurile grele. Și tot în acel foc mai arunca mama și porumbul la copt, porumb pe care toți îl râvneam. Țațele din sat veneau să ne vadă, vecinele îndoite de muncă, unele devenite fragile cu vârsta, dar sufletul le era mare. Tare se mai bucurau când o vedeau pe mama! Puțul țaței Maria, unde ne ascultam ecoul și de unde aduceam gălețile cu apă rece ca gheața, din adâncul pământului… Delicată, țața Maria ne umplea buzunarele cu ouă și ținea cu sfințenie toate posturile, mereu îmbrăcată în costum țărănesc, cu o broboadă neagră pe cap, cu mâini trudite și plină de dragoste pentru mama, copila de odinioară care fusese bună prietenă cu o fată a dânsei care murise la 25 de ani, când născuse… Dar țața Maria tot găsea un zâmbet pentru noi, pentru că viața dânsei avea profunzimea omului de bun simț, cu dragoste de semeni. Mi-aduc aminte și de mâinile muncite ale lui tanti Veta (fostă colegă de primară cu mama), care ne aducea lapte proaspăt muls și care trăise o viață de trudă neîncetată cu soțul, băieții și socrul, pe care îl oblojea la bătrânețe, într-o bucătărioară care îi devenise loc de odihnă și care luase foc.

Pe banca aceea din fața curții bunicilor dădeam bună ziua la toată lumea, pentru că atunci când ești copil timpul se destinde și nu ai trăit încă marile tragedii ale vieții (acelea care te schimbă). Pe gardul casei bunicilor creștea mâna maicii domnului, pe care am regăsit-o și în Țara Galilor și în Spania. Una crește sălbatic vara, pe un gard aplecat sub greutatea lianelor care se agață de copaci cu rădăcinile în sus, în pădurea de lângă noi. Cealaltă crește în toropeala verilor spaniole, lângă iasomia atât de caracteristică grădinilor andaluze. Mărgăritarul pe care nici până acum nu am reușit să îl cultiv în grădina din Marea Britanie      (pentru că nu îi este prielnică clima), narcisele albe și zambilele pe care le duceam la Biserică în vinerea Paștelui, înainte de Înviere… În Țara Galilor uriașele narcise galbene sunt simbol național.

Coliva făcută de mama și de mătuși, pentru pomenile bunicilor, împărțelile care se făceau din pridvorul bisericii de la Gheboieni, unde ne vedeam cu toții, după ce ne închinam așa cum ne învățase mama: sfios, să nu treci prin fața altarului și când ești în Biserică, să cauți acea liniște de care ai nevoie pentru a te ruga din tot sufletul… Clipele acestea sunt cioburi de suflet pentru că bem din ulciorul amintirilor ori de câte ori avem nevoie de echilibru, de stabilitate. Când căutăm soluții… Pentru că revenim la matcă și la valorile morale și spirituale care ne fac oameni verticali, oameni de cuvânt. Sămânța verticalității a fost sădită de părinții noștri și de toți cei care ne-au inspirat și de la care am învățat de atunci, de la început. Retrăim copilăria nu numai pentru că ne este dor  de cei dragi, ci pentru că – așa cum afirma Lucian Blaga – ,,în cercul vieții, fiecare clipă  poartă in ea o valoare de miracol și o eternă tinerețe.”

 

Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește de mulți ani departe de orașul ei…