TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – Primăvara în Cișmigiu

Când eram studentă la Tehnologie chimică organică, la Institutul Politehnic din București, am petrecut momente foarte plăcute, unele romantice, în parcul din Cișmigiu. Am revenit mai târziu, dar feeling-ul nu mai era același, pentru că îl vedeam cu alți ochi, ochi de adultă cerebrală, care analizează totul și nu mai crede în magia locurilor, ca înainte. Loc de preumblare sau de reflecție între examene, cu grădini ale căror flori și copaci se lăfăiau în soare primăvara și în timpul verilor toride, când insectele încetau să mai zboare și se auzea numai plescăitul lopeților care împingeau bărci cu tineri îndrăgostiți, departe de ochiul atent al părinților care îi trimiseseră la studii, la facultățile din București, ca să devină „oameni de bază ai societății”.

   Poziționat foarte aproape de cinematografele din Centru, cafenele și cofetării de renume precum ,,Capșa’’ sau ,,Ambasador’’, parcul oferea acel ,,je ne sais quoi‘’ curioșilor, turiștilor, romanticilor și celor care îl ,,împrumutau’’ în anii de studenție, ca mine. Înainte de examene decisive, în drum spre o biserică unde – cum spunea o verișoară din București cu care citisem și conversasem în engleză  (ea era mai mare cu 7 ani decât mine), copil fiind, în timp ce mama era plecată să își dea gradele didactice sau în Rusia (de unde aducea chihlimbar, eșarfe de cașmir și aprinzătoare electrice întregului neam, drept cadou) – ne rugam ,,căci mai aveam și noi câte o nevoie’’ (în glumă, desigur), Cișmigiul ne oferea umbră, liniște și un pic de confidențialitate la nevoie. Mai plimbam, câteodată, tava la ,,Intercontinental’’ și vedeam filme cu Ilenuța tractorista, care își îndeplinise sarcinile din agricultură cu un an înainte de a se împlini cincinalul, iar Mașa noastră învățase să bată cuie și să folosească trusa de traforaj înaintea bărbaților care lucrau în același atelier ca și ea.

   Cișmigiul era un punct de referință pentru provincialii ca noi, care învățam să ne trăim viața fără părinți, cu un buget restrâns, dar aveam bursă integrală 1, așa că eram OK. La cinematografele gen ,,Victoria’’ și ,,Patria’’ învățam din filmele teziste că, atâta vreme cât vom asculta de sistem, vom deveni cineva. Realitatea însă era una a pilelor și a nepotismului (pentru că eu și Sorin eram copii de profesor dizident politic). Nu e de mirare atunci că și eu, și el am avut înclinație spre o altă lume, una în care vorbeai limbi străine și îți deschideai mintea spre nou, uneori chiar spre necunoscut. Ne-au plăcut Shakespeare, surorile Brönte, Jane Austin, Dumas și, mai ales, Dickens. Escapism? Precis… Trecuseră vremurile în care se mai trecea cu vederea nesăbuința de a vorbi împotriva regimului. Chiar și a avea o voce era, cu grijă, permis. Imaginați-vă mock debates pe orice temă din zilele noastre, pe atunci! Și nici nu știam de garoafele cu microfoane, de ele am auzit mai târziu.

   Oricum, Cișmigiul era o oază de liniște într-o lume nebună, în care educația, și nu numai, erau controlate de ștabii politici, cei de la județe sau de la București. Natura însă își vedea mai departe de treaba ei, iar magnoliile în floare ofereau un spectacol nemaipomenit, pentru că după ploaie venea soarele. Nu eram pregătită pentru aventura studentei care își face de cap când pleacă de acasă. În primii doi ani mă duceam acasă în weekenduri și reveneam la un pat etajat, într-un dormitor de patru fete, pat pentru care îmi făcuse mama o scară metalică,   printr-un inginer, prieten de familie, de la UPET și în care o colegă de dormitor dormise și fumase cu vreun străin de pe la alte secții (medicina, ca și mecanica fină, aveau căminele aproape de noi). Când, după o practică agricolă pe la mama naibii prin Bărăgan, într-o seară am cunoscut un bucureștean de la mecanică fină, cu care am dansat pe melodia ,,Lady in red’’ a lui Chris de Burgh, odată revenită la căminele de pe Splai, mama mi-a spus să îmi văd de carte. Venise săracul băiat (tot în anul doi) să mă scoată la plimbare. Și-acum mi-aduc aminte ce dezamăgit fusese de ce întorsătură luaseră lucrurile. Pentru că mama avea principii sănătoase. Și poza de mai jos fusese făcută de un coleg de facultate al prietenului ei. Fetele nu ieșeau cu băieții fără chaperon (însoțitor) pe vremea mamei, iar dânsa se afla în Cișmigiu, purtând un pardesiu negru, cu guler șal, pe care apoi mi l-a pasat mie, pentru că ,,nu se mai făceau haine‘’ ca pe vremuri… O bătuseră ghetuțele noi și le schimbase cu sandale cumpărate în București.

   Câțiva ani mai târziu am trecut, cu Paul, prin Cișmigiu. Aveam un pic peste douăzeci de ani și eram, acum, femeie. Mă dusese Paul la ,,Romarta’’, la Casa de mode, să îmi cumpere două haine: una, ca de Scufiță roșie și alta, ca a Annei Karenina (roșie, lungă, cu glugă și manșon). Între aceste două faimoase personaje, cu un viitor soț care venise să restructureze industria siderurgică în România și cu care dădeam, din când în când, bătălii de interpretare a nuanțelor cuvintelor, am învățat că lumea se schimbase, devenise mai curajoasă. Spunea lucrurilor pe nume.

   Am descoperit recent o mapă de la un „Simpozion de restructurare a industriei siderurgice din România”, precedent celui la care l-am cunoscut pe Paul. El a ținut această mapă neagră, inscripționată de COST, toți acești ani. Destinul însă a decis să nu ne cunoaștem la simpozionul din februarie, ținut la Târgoviște, ci la cel din septembrie, ținut la Poiana Brașov (organizat tot de Combinat). Nu mai eram nici Scufița Roșie, dar nici rol de Anna Karenina nu îmi asumasem. Ca Paul să se îndrăgostească nebunește de mine, așa, la prima vedere și la primul interpretariat, în prezența directorului general al Combinatului, domnul Chiose (pe teme de țagle, interzise la export), iar eu să uit și de Cișmigiu și de anii aceia cu realizări (dar chinuiți), a trebuit ca el să găsească în acel septembrie, ceea ce căutase de mulți ani: o femeie tânără și curajoasă, care să își mizeze viața pe un talent cultivat și o promisiune (aceea pe care o fac bărbații când se îndrăgostesc). Destinul nu poate fi împlinit până când libertatea nu e deplină și, tocmai de aceea, metamorfoza trebuie să vină din interior, din încrederea de sine și nu de la alții.

   Viața nu îți oferă nicio garanție, dar acel moment de fericire trebuie să ni-l dăruim noi înșine. Pentru că îl merităm…

Iuliana  RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…