Cred că a fost Nicu Covaci, faimosul chitarist al formației ,,Phoenix“, cel care a afirmat că noi românii suntem legați de pământul țării noastre, dar nu știm să fim uniți. Înaintea lui, prințesa Ileana adunase pământ de la Sinaia într-un vas pe care îl așeza sub patul său dintr-o locuință modestă din America, să își păstreze legătura cu pământul românesc. A valorat acest pământ mai mult decât tiara de la mama pe care o iubise atât de mult Regina Maria, tiară pe care trebuise să o vândă tot în America, ca să aibă din ce trăi. Banii pe noul continent erau instrumentali, nu un lux.
Pământul are o atracție deosebită pentru mine: pământul reavăn, de după ploaie, pământul acoperit de iarba proaspăt cosită sau pământul din care își trag seva florile de vară: trandafirii de la Mânăstirea Dealu, de la Stelea sau cei de la bisericuța studenților de la Teologie, vis a vis de Muzeul scriitorilor dâmbovițeni. Bolțile răsucite de trandafiri de pe casele de patrimoniu sau ghirlandele de pe arterele principale ale orașului, care pulsează cu flori cu miros exotic de iasomie sau poala Maicii Domnului…
Pământul acesta este învăluit la Sinaia în rădăcini de copaci falnici care probabil le slujiseră de tree houses (căsuțe făcute din trunchiuri și ramuri de copaci ) copiilor Reginei Maria sau adăpost pentru păsările cerului care se pitesc acolo de ploaie sau secetă (pentru că vremea la munte este foarte schimbătoare).
Suntem noi, românii, legați de glie? Cu siguranță… Transcendent, ca o conexiune cu natura și însăși seva vieții… Nu se compară nici cu plajele de nisip fin de la Cadiz, de unde și-a pornit cele trei voiaje Cristobal Colón, nici cu nici cu pământul în care cresc macii sângerii, ca în picturile impresioniste, în lanurile de grâu și ovăz, undeva aproape de Ronda, în Andalucía. Undeva, acolo în Carpații noștri, se văd stejarii vechi de sute de ani și brazii, ca într-un tablou de care nu te mai saturi. Și începi să uiți de toate grijile și de agenda care conține ore bine prestabilite și oameni cu care ai lecții sau treburi de terminat. Acolo, în creierul muntelui, se vede Peleșul, o minunăție de castel care aduce numai prin biletele de vizitare, până la 20.000 de euro în sâmbetele de vară. Nu mai punem la socoteală cafelele, gustările, prăjiturile, berile sau ceaiurile de ghimbir și limonadele. Nu mai vorbesc de turismul hotelier și de posterele care fac reclamă singurelor ferestre de la care se vede Peleșul, ca într-o poveste cu doamne și domnițe.
Acolo, undeva, între cer și pământ, ne simțim mai aproape de natură, de Geneză. Un plai mioritic care ne aduce aminte că, deși trecători prin viață, avem dreptul la un moment de respiro și de liniște sufletească. Deunăzi eram acolo, pe terasa de La Tunuri (în spatele căreia s-a filmat acum câțiva ani ,,Un prinț de Crăciun”, cu Sir Roger Moore în rol de bunic ursuz, dar aristocratic, film rulat pe Netflix), lângă un arbust de liliac în floare și – ca un roi de țânțari – au năvălit turiștii străini, care deja vizitaseră Peleșul și așteptau autocarul pentru următoarea escapadă. O spaniolă din Madrid se așază pe balustrada de beton, chiar în fața mea și îmi taie la vista preciosa. Poate că ar trebui se pună acolo un semn ca în Spania, Mirador? Adică de acolo să te uiți la restul peisajului și acolo să îți faci poze cu familia sau selfies. Am luat-o prin învăluire în spaniolă, pe tipa din Madrid și s-a mișcat până la urmă de acolo. Eu eram la mine acasă, ca într-o biserică în care vrei să fii lăsat în pace să te rogi. Am avut noroc. A ținut vremea cu mine și de data aceasta. Ca un cadou de la Dumnezeu… Și am intrat și în sala mică străjuită de doi cavaleri teutoni și cu vitralii luminoase care sunt încă acolo, după mai bine de treizeci de ani de la simpozioanele internaționale la care fusesem interpretă pentru COST. Locuri de suflet văzute și revăzute apoi de mine și soțul meu și de copiii noștri, pe care i-am învățat să vină des, mai ales Kati, care trebuie că poartă în ea gene care o leagă și pe ea de pământul românesc. Și ea a învățat să îl prețuiască și le spune cu mândrie colegilor din Finanțe că se duce în România.
Ducem cu noi tot bagajul acesta sufletesc, în speranța că și alții (nu numai noi și Regele Charles, venit recent în România după încoronarea din Westminster Abbey) vor aprecia o țară cu atâta potențial turistic și uman.
Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…
Facebook
WhatsApp
TikTok
