TÂRGOVIȘTENI ÎN SUFLET ȘI ÎN GÂND – Iuliana RICH – One shot at happiness

Starea de spirit ne influențează comportamentul, deciziile și relațiile cu ceilalți. ,,Una este să te îndrăgostești la Paris, alta este să divorțezi acolo’’, comenta un inginer austriac de la SANDVIK care asigura Combinatului negoțul și mentenanța inelelor de carbură. Și zâmbea semnificativ. Eu aveam 22 de ani iar el, 34.

Încercăm să nu luăm cu noi bagajul emoțional. Nu ne clintim și totuși mai iese la iveală câte o crăpătură și prin ea se strecoară, precum buruiana rea, necazul, supărarea. M-am născut preocupată. Gândesc. Despic firul în patru. Caut logica lucrurilor. Uneori acea logică nici măcar nu există pentru că intervin emoțiile, dispoziția, comportamentul uman, cu toate ramificațiile trăirilor noastre . Unii trăim mai intens decât alții.

Ce facem însă dacă oamenii nu mai simt ? Deunăzi am citit pe Facebook un mic articol scris de Nina Tărchilă, care afirma că  că: „La nivel individual, unii se străduiesc să-și păstreze echilibrul, bunul simț, empatia, integritatea. Dar suflul exploziei de nebunie din jur face ca asta să devină tot mai complicat. Nu de alta dar, când în mediul social scara de valori funcționează cu susul în jos, deseori pari prostul proștilor încercând să trăiești cu bun simț într-o lume a tupeului și-a nesimțirii. Ne mai izolăm în poveștile noastre, mai deschidem ochii înspre lumina interioară dar ne întoarcem întotdeauna la realitate’’.

Abrupt. Uneori fără sens. Tocmai când credeai că stăpânești Universul, că îți poți controla destinul. Trebuia să fi știut mai bine! Să fi înțeles că mama avusese dreptate când spusese că există o pre-determinare și că nu te poți da la o parte din fața sorții. Nici dânsa nu putuse. ,,Ce ți-e scris,  în frunte ți-e pus’’. Cum putem să păcălim soarta? Singura mângâiere se află în vorbele părintelui și filosofului Nicolae Steihardt: „Curajul ajunge a fi, alături de dragoste, singura virtute în veci nepieritoare”.

Rezultatul fricii este pierderea credinței. Am descoperit recent că – purtată de tumultul vieții și a provocărilor recente – nu mă mai rog cum mă rugam. De parcă am uitat cum să o fac. Capul mi-l plec, pentru că asta am învățat de mică, de la mama. Îmi caut mereu cuvintele. Cuvintele trebuie să vină din suflet. Din tulburare. Pentru aceasta este nevoie de reflexie, de aprofundare. De cunoaștere de sine. Aici este enigma: cunoașterea de sine aduce cu ea raționamentul. Câte ne sunt date de Domnul și câte ni le-am făcut cu mâna noastră? Câte ne sunt date „ să le ducem‘’ și câte sunt consecința dorinței de a ajuta, de a face bine cuiva?  Iar dacă ne facem scară la cer din faptele noastre, până unde putem urca? Ce frumos scria același filosof- părinte: „Pe măsură ce urcăm scara cerurilor, priveliştile sunt mai neaşteptate. Printre constelaţii şi roiuri de galaxii, stele novae, pitice şi albe, uitînd de predici mînioase, volume de teologie şi argumente apologetice, depăşind izvoare veşnice de hidrogen – reglate de spiritul profesorului Hoyle -, lăsînd în urmă judecători, constructori, socotitori, profeţi, gravi filosofi şi geometri neeuclidieni. Sufletul urcă mereu mai sus, curăţîndu-se, pînă la staţia terminus: locul de lumină şi verdeață, pajiştea înflorată, mişunînd de căţei mici şi dolofani şi de pisicuţe albe cu fundă, acolo unde răsună acordurile divertismentelor lui Mozart şi se ostenesc îngerii cu aripi ai lui Liliom să ofere necontenit dulceaţuri şi şerbet, acolo unde se află Dumnezeu cel adevărat, al pruncilor lăsaţi – în sfîrşit – să vină, oricît de bătrîni de ani sau de împovăraţi de grele amintiri, să vadă: pe Tatăl cu barba albă, la mijloc, pe Hristos purtător de stigmate şi cruce în dreapta, pe Duhul curăţitor şi alinător în stînga.”

Și totuși, este important – atât cât ne este dat să trăim – să revenim cu picioarele pe pământ și să trăim puțin și pentru noi, nu numai pentru soț, soție, partener/ă de viață, copii, nepoți, prieteni, colegi, cunoștințe. Înțelegând că, dacă ne facem bine nouă și ei vor trăi mai bine. Dacă suntem noi fericiți și ei vor fi (dacă ne iubesc). Avem și noi dreptul să simțim, să iubim, să fim fericiți. Prin noi, nu numai prin alții. Avem puterea de a ne face fericiți. Când – în sfârșit – înțelegem asta, ne căutăm rădăcinile. „Pentru că rădăcinile noastre-s din lumină iar dacă ne rătăcim de rădăcini, rămânem doar umbre în vânt, ale nimănui, de nicăieri, înspre nicăieri. Viața se sărbătorește cu adevărat în fiecare zi doar cu bucuria ochilor deschiși dinspre și înspre suflet’’, afirma Nina Tărchilă . Și pe bună dreptate. Crede, iubește și nu te înfricoșa. Pe vremea când eram o copiliță, o întrebasem pe mama dacă există viața de apoi. Înțeleaptă, ca de obicei, și fată de preot, mama ne inculcase credința creștină, dar nu avea răspunsul.  „Nu s-a întors nimeni de acolo, ca să ne spună”.

Fericirea este o stare de spirit. Nu are nevoie de validare . One shot at happiness. Cum avem șansa de a trăi numai o singură dată, nu e mai bine să fim fericiți?

 

Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…