Am cunoscut veri călduroase. Veri în care ne ascundeam la umbra copacilor din grădina de pe Calea Câmpulung, când mergeam la ștrand cu mama sau când ne așezam pe asfaltul fierbinte ca să vedem proiecții de filme pe Centrul vechi. Când, toropite, nici muștele nu se mai oboseau să facă zgomot cu aripile lor prăfuite de colbul drumului și nu era nici urmă de trecător pe strada din spatele Primăriei.
Verile din Andalucía sunt însă something else. La 44-46C îți acoperi capul cu o basma lungă ca de beduin, te stropești des cu apă rece pe față și te răcorești cu granizados (slushies făcute cu gheață zdrobită și sucuri de fructe), pepene din frigider și înghețate. Nici piscina parcă nu mai are efectul scontat, pentru că apa e prea caldă.
El calor es bochornoso; ți se lipesc hainele de corp și recurgi la kaftane, pentru că sunt mai largi și mai răcoroase. Miroase a iasomie și a tuberoze udate des, dar nu în toiul căldurii, pentru ca să nu li se le ardă rădăcinile. Apa se încălzește instantaneu.
Ulcioarelor de lut în care păsărelele își creșteau puii, vara… când puii se întremau, își luau zborul de acolo.
Dimineața în zori încep să se rotească aspersoarele de apă, programate de cu noapte. Se aud trilurile suave ale păsărilor din Serrania de Ronda, care își hrănesc puii în ulcioare făcute parcă special pentru ele. În profunzimea lutului acela rece își găsesc scăparea. Șopârlițele cameleonice (lagartijas) se ascund repede sub ghivece.
Vipia nu încetează până seara târziu. Chiar și la 6 seara, temperaturile nu au coborât sub 38C. Locul meu favorit era la umbră, sub terasa casei (pentru că nu se putea sta în patio ziua în amiaza mare), unde aveam un set de marmură încrustată cu lalele roșii. Acolo citeam, mâncam la prânz gazpacho, salate și pepene, sau pur și simplu mă uitam la copiii noștri cum se bucurau de piscină.
Când era mic, Paul alerga direct din salonul open plan (care tot marmură avea pe jos) și se arunca în piscină, uitând că nu și-a pus un colac sau armbands. Era fearless. Pentru el timpul se contracta; era mereu în competiție cu cineva. De mic calcula volumul piscinei și explica cum funcționa aerul condiționat. Purta kit-ul de Real Madrid până să fie suporter al echipei Chelsea.
În Marea Britanie copiii învață obligatoriu și gratis să înoate. O fac ca activitate școlară, de pe la 8-9 ani, când sunt duși și ei și profesorii, cu autocarul la piscine și sunt supravegheați de instructori de înot până când unii învață înotul bazic, iar alții îl fac de performanță. În numai 3 săptămâni.
Paul avea numai doi ani când a învățat să înoate în Spania. A la fuerza. Era făcut pentru a face sport. Orice făceau în Colonia (tabăra de copii din timpul zilei, unde se reunea cu alți copii spanioli): fotbal, baschet, paddle, squash, ping-pong, tenis și înot, îi veneau natural. Bucuria anticipării era enormă. Tabăra de vară, acele săptămâni de verano petrecute în Colonia, deveniseră nu numai un obicei, ci ritualul copilăriei lui. Ca ,,ir de tapas y de copas’’ pentru noi.
Începeau să se coacă fructele. În Iunie, cireșele, piersicile și căpșunile… Mi-aduceam aminte de Blaga:
,, – Negrule, cireșule.
gândul rău te-mprejmuie,
Jinduiesc la taine coapte
guri sosite-n miez de noapte.
Om și păsări, duhuri, fluturi,
nu așteaptă să te scuturi.
Prea ești plin de rod și vrajă,
vine furul, pune-ți strajă!
– Las să vie, să culeagă.
Vara mea rămâne-ntreagă.
Stelele deasupra mea
nimeni nu mi le-a fura. ‘’
Cireșul cu pricina
Cireșul nostru avea ramuri care se plecau și peste acoperișul vecinului Manolo, un calic cu multe case și apartamente, care făcuse bani pe timpul perioadei de boom al imobilelor. Fetele și băiatul lui, de vârsta mea, lucrau pentru el în depozitele și magazinul de materiale de construcție. Deși nu absolvise multe clase (judecând după nivelul lui de conversație în accent andalu’, un castellano leneș), lui Manolo îi plăcea să se laude și o făcea fără tricou pe el, cu burdihan și cu un ditamai lănțoiul de aur la gât, de care atârna un medalion cât toate zilele, probabil din tezaurul Armadei.
În spaniolă, se consideră nepoliticos să te adresezi unei femei cu ,,mujer”, dar el nu se sfia. Făcuse bani și burtă în acești ani prolifici și acum venise momentul să fie și mai machista.
Când se coceau cireșele, dacă nu eram acolo, ei le culegeau. Nepotul lui pe cele mai multe. Și pe Manolo, și pe el otro vecino care nu locuia pe partea cealaltă a proprietății noastre, dar avea fonduri de la Uniunea Europeană și creștea fistic în livada de unde excavase măslinii, îi păștea grija ce se întâmpla cu cireșele, piersicile sau migdalele noastre, când nu eram acolo. Aveam și smochini, și persimoane, un granat, un gutui și doi pruni, un nuc enorm, iar pe la sfârșitul lui iulie se coceau perele.
În mijlocul peluzei aceleia atât de disperată după apă (moștenită de la neamțul care ne vânduse casa), cultivasem câțiva portocali și lămâi și un alt cireș, dar the ,,pièce de résistance” era acel păr enorm, ale cărei pere pântecoase și dulci se coceau rapid. Trebuia să ții pasul cu ele, ca să nu le ciugulească păsările cerului sau să se înfrupte, din ele, viespile.
Culegeam găleți de pere pentru familie și toți prietenii noștri de la blocul unde avusesem un apartament mare cu vistas preciosas spre Parcul Alameda, înconjurat de el Tajo (Defileul) de 100 m înălțime și vis-a-vis de prima Plaza de toros din Spania (a faimosului Pedro Romero, care a inventat regulile coridei moderne, de jos de pe cal).
Duceam pere coapte și angajaților din resortul Marriott Plata Andaluza, unde aveam timeshare de când erau copiii mici, pentru că mama mă învățase că ,,dar din dar se face rai’’. Venită dintr-o țară unde ani de zile stătusem la coadă la un pui costeliv, cu gheare mai mari decât carcasa lui, pierderea perelor acelea zemoase ar fi părut o risipă.
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
