Am absolvit prima licență, în Inginerie Chimică, la Institutul Politehnic din București, cu ajutorul unei burse academice (integrală 1). Părinții noștri erau profesori, dar sistemul ne-a permis și mie și fratelui, acum profesor universitar la Universitatea din Edwardsville, să excelăm, dacă aveam ,,what it took’’ (ceea ce trebuia). Meritocrația prin învățare și determinare… Ceea ce făceai apoi cu licența ta în România și cât de departe, ierarhic vorbind, ajungeai, era o altă treabă, pentru că, pasul 2, interveneau pilele, gradele de rudenie, mitocănia șefului, mita etc.
Deci nu mi s-a părut deloc ciudat să mă simt datoare mamei, după ce am câștigat primul meu salariu de la Combinat. Iar primul meu salariu, ca inginer chimist angajat la Protocol/ Relații publice, era la fel de mare precum cel al mamei, profesoară cu gradul 1, cu aproape 30 de ani vechime. M-am oferit să plătesc toate taxele și întreținerea casei din spatele Primăriei. Un aranjament super convenabil pentru mine, care deja renunțasem la postul în cercetare, alocat pe merit de către Universitatea din București. Mama era și dânsa fericită, pentru că, astfel, putea face ceva economii și petreceam împreună bruma de timp rămas mie după 12 ore de interpretariat și traduceri (uneori și sâmbetele și duminicile). Îi mai luam mamei și câte un cadou din străinătate, când plecam ca interpret. Făceam și meditații la engleză și câteva interpretariate private (unde pentru un weekend sau o negociere la nivel guvernamental cu străinii, câștigam echivalentul salariului lunar de la COST. Străinii plăteau.)
Din păcate, la scurt timp l-am cunoscut pe soțul meu englez (venit, ca director, la un simpozion internațional, a cărui temă era restructurarea industriei oțelului și a carbonului, simpozion ținut la Poiana Brașov ) și acea binemeritată libertate financiară a mamei nu a mai durat mult, pentru că, după ce a vândut (pe bani puțini) terenul de pe Calea Câmpulung, lăsat de bunica preoteasă (unei verișoare care acum are casă acolo), mama a continuat să ne trateze și pe mine și pe Sorin, în mod egal. Și a împărțit banii în trei. I-a spus fratelui: ,,Vreau ca Paul să știe că Iuliana a avut un drept aici”. Demnă și virtuoasă ca de obicei, mama nu m-a exclus pentru că mă căsătorisem bine. Pentru că ,,I had come into money’’.
Ce este, de fapt, această obligație filială percepută de unii ca o piatră de moară legată de gât, iar de alții, ca mine, drept ceva natural? Este normal să vrei să îți ajuți părinții cu ce poți, când câștigi mai bine decât ei și ești mai în putere decât ei. Este scris în Biblie (Efeseni 6:1.): ,, Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept.”
Roxana B, o prietenă, consemnează pe blogul ei: ,,Au trecut anii şi am învăţat, în sfârşit, ce înseamnă să ai părinții aproape, ce este mama, ce înseamnă ea, cum suferă ea de zece ori mai mult, atunci când tu plângi, atunci când tu eşti bolnav, cum nu doarme nopţile de grija ta şi cum şi-ar da ani din viaţă doar ca să fii tu bine şi să îţi vadă mulţumirea în ochi. Am învăţat să îmi concentrez toată atenţia şi toată dragostea asupra ei, de multe ori o sufoc, ştiu asta… îmi şi spune, câteodată, că o pup prea mult. Aşa e, dar o văd o dată pe lună şi simt că trebuie să recuperez timpul pe care nu îl petrecem împreună. Off, aş scrie infinit despre mama, despre părinţi, în general, însă mă raportez la ea, pentru că doar pe ea o mai am.” Uitate sunt certurile, poate și nuielele din copilărie pe care mama Roxanei a trebuit să i le dea pe vremea când (ea însăși recunoaște) îi făcea mamei ei, viața grea. Aceste nuiele erau mai tolerate în trecut.
Trăim însă sub semnele timpului, iar educația unui copil este acum criticată de cei care ori nu au copii, ori preferă să își lase copiii în plata Domnului, fără a-și asuma responsabilitatea că a fi părinte, înseamnă uneori să spui ,,nu’’. Precum clienta lui Mr. Kim, din serialul canadian cu același nume de pe Netflix, care îi face observație coreeanului crescut în dogmele respectului pentru adulți și proprietate. Când copilul profesoarei universitare dărâmă rafturile cu pungi de cartofi prăjiți (crisps) ale magazinului domnului Kim și calcă furios pe ele, pentru că mama nu vrea să i-i cumpere, soluția ei este să negocieze cu el alternativa de a petrece o oră pe tabletă, dar nu oferă proprietarului magazinului nicio compensație, pentru că, declară ea cu foc: ,,Noi nu folosim cuvântul nu în familia noastră!‘’
Am povestit anterior că am trăit experiențe școlare în care mama elevului meu își aducea copilul la școală, cu instrucțiunea precisă: ,,Educați-l, puneți-l la colț, pentru că pe mine nu m-a ascultat tot weekendul! ‘’, ba chiar mi se recomanda de către mama unei fete să îi încui copila din Uganda în dulapul cu rechizite, dacă nu mă ascultă, pentru că așa proceda ea acasă, ca să o învețe minte! La polul opus, copiilor din Marea Britanie li se spune de mici, de către autorități, că își pot reclama părinții la Childabuse line, chiar și dacă le-au dat o palmă la fund. Un prieten tată, înfuriat, a oferit telefonul copilului să îi sune, când copilul s-a supărat că nu îi cumpăra un PS4. De mai multe ori am fost implicată, ca interpretă, în îndelungate procese justițiare cu mame și copii și toată ierarhia Serviciilor sociale din Cardiff și cei de la Protecția minorilor, procese generate de o palmă la fund, la care fusese martor cineva pe stradă. Acele femei aproape că și-au pierdut copiii, pentru că se găsesc mereu suflete dornice să îi înfieze. În alte situații, bunica va crește acei copii, cu fonduri și casă pe banii plătitorilor de taxe. Intervin avocați, procurori, medici pediatrii… Nu e de mirare, deci că, de multe ori, unor părinți le este frică să spună ,,nu‘’ sau să apeleze chiar și la disciplina verbală. Abuzul este îngrozitor și nu are nicio scuză, dar frica de repercusiunile cuvântului ,,nu“ a generat o întreagă dispută, cu niște consecințe formidabile pentru părinții care nu cunosc legea sau au fost crescuți după preceptele și obiceiurile țărilor din care provin.
Este o temă foarte controversată. Părintele Arsenie Boca vorbeşte în „Tinerii, Familia si copiii născuţi în lanţuri” şi despre moştenirile genetice până la al patrulea neam, dar şi despre faptul că aceşti copii trebuie trataţi cu multă căldură şi dragoste. Copilul îndărătnic nu trebuie certat, blestemat, ci trebuie făcute rugăciuni pentru îndreptarea răului. El va purta pecetea neputinţei şi a păcatelor părinţilor săi toată viaţa: „Un copil are scris în sine toate înclinările unui mare număr de înaintaşi, atât cele bune, cât şi cele rele: jumătate de la cei doi părinţi, a patra parte de la cei patru bunici, a opta parte de la cei opt străbunici şi aşa mai departe. Moştenirii bolnave de la un părinte îi sare în ajutor partea sănătoasă de la celălalt, dar neputinţa o poartă totuşi cu sine..(…) Nu e de glumă cu viaţa copiilor pe care îi aveţi sau vreţi să-i aveţi. Sunteţi răspunzători de ei şi de toată viaţa lor, căci ce le-aţi transmis, asa viaţă vor avea. Şi copiii vostri vă vor judeca pe voi, după cum bine ştiţi şi bine plătiţi. Iar când vă vor supăra, fiţi cuminţi şi nu-i blestemaţi, ca să nu ascultaţi de diavol până la sfârşit, ci daţi-vă seama că ei vă aduc aminte de păcătele voastre cele nemărturisite şi neispăşite. Rugaţi-vă pentru ei şi rugaţi-vă pentru voi să vă ierte Dumnezeu, chiar şi atunci când vă vor blestema”.
Între poruncile Domnului și condițiile impuse de societate, ca părinți și educatori, încercăm să găsim echilibrul. Să diferențiem între ceea ce ,,i se cuvine’’ copilului și a-l învăța să trăiască pe propriile picioare. Calea dreaptă… Pe vremea când eram studentă în anul 3 la aceeași Facultate de Inginerie chimică, m-a vizitat tata. Era venit la București pentru a scrie un articol literar de cercetare și tocmai citise cărți la Biblioteca Universității. Am mers să mâncăm undeva și, între întrebările legate de studiile și rezultatele mele, tata a luat un șervețel și mi-a șters bruma de ruj de culoarea buzelor. ,,Nu vrem să lăsăm o impresie greșită’’, a afirmat el. Așa am crescut. Între ,,am dat și bacalaureatul ăsta! “, enunț făcut cu mândrie de tata în curtea Liceului ,,Ienăchiță Văcărescu’’ la fiecare examen școlar, colegilor de breaslă, profesorilor și această grijă permanentă, aproape obsesivă, de a mă purta exemplar. Și nu mi-a prins rău…
Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…
Facebook
WhatsApp
TikTok
