Știu, nu sunt convențională, dar am bun simț. Pe măsură ce mă maturizez și cunosc oamenii din ce în ce mai bine, încep să mă apropii mai mult sau să mă distanțez de ei. Surprize la tot pasul. Hay de todo. Oameni care își fac timp pentru tine și oameni care te mint, prieteni declarați și invidioși, prieteni adevărați care nu își strigă prietenia în cele patru vânturi, ci o demonstrează prin gesturi mai mici sau mai mari, mai ales când te vezi cu ei rar și revederea este și mai dulce.
Am o prietenă care îmi spune că e mai bine să nu îți faci iluzii, ca să nu fi dezamăgită mai târziu. Dar nu știi un om până nu ai împărțit nu numai o pâine cu el, dar și un necaz. Ca să suferi, trebuie mai întâi să iubești. Nu? Nu am vrut să îmi ,,scutur papucii de colbul Târgoviștei”, cum fusesem sfătuită de o rudă foarte apropiată, dimpotrivă. Dor mi-a fost întotdeauna: de părinți, de frate, de alte rude, de prieteni, de glie, de senzații încercate când eram copil sau adolescentă, de o stare de spirit pe care am tot căutat-o de când am devenit femeie, mamă, persoană cu responsabilități.
De data aceasta, însă, era altceva. Am căutat răspunsul eu însămi, de câțiva ani încoace, de când am format acest grup de peste 1.000 de membri, acum mai bine de patru ani. Cum tehnologia este minunată, acum doi ani am ,,ieșit“ de pe grup fără să știu. După aceea am numit un co-administrator. Să revenim însă, am format grupul în plin Covid, când mulți erau fericiți doar pentru că au supraviețuit, când imunitatea devenise mai importantă decât orice și când lumea se întorsese pe dos, bulversată. În septembrie 2020, scriam pentru prima dată din Sophia Gardens, lângă Cardiff Castle, pentru o audiență a sufletului, pentru cei care se puteau conecta cu mine sufletește. Am început cu foști colegi de liceu și școală generală, prieteni plecați din țară sau rămași, cu vechi și noi târgovișteni. Am depănat povești și am format o mică comunitate. Vă mulțumesc!
Căutarea mea sufletească era, de data aceasta, una identitară, nu numai una de spirit, ci relaționată cu ea. De ani de zile trăiam în Marea Britanie, unde îmi formasem o familie și îmi forjasem o carieră. Trăisem și în Spania, unde, iniția dorisem să îi facem pe copii fluenți în castellano (lo son), ca mai apoi să ne integrăm de-a binelea într-o comunitate latină, ca și aceea de unde eu plecasem. Terminasem de curând o altă licență, cu spaniolă, și aveam să trăiesc niște experiențe unice, nu lipsite de surprize. După douăzeci de ani de Ronda și Spania în general, era timpul să revin la matcă.
Din 2015/2016 lansasem Erasmus cu Interlinking Cardiff. După multe căutări și implicări, ca profesoară și interpretă pentru Wales Interpretation and Translation Services, găsisem, în sfârșit, pârghiile pentru a arăta Vestului, România deșteaptă. Uitasem însă că oamenii cu greu se schimbă. Nu învățasem nimic din experiențele trăite în copilărie și adolescență, ca fiică de profesor dizident politic și profesoară al cărui tată, preot, fusese omorât la Canal. Uitasem de politica de haită și asta pentru că îl ascultasem pe soțul meu englez, Paul, care mă sfătuise să mă lepăd de mentalitatea mea românească și să fiu curajoasă și să folosesc reușitele, succesul, reputația și situația noastră economică (în care îmi puteam permite luxul de a promova standardele educaționale în care amândoi credem) și să implementez for free programe educaționale pentru orașul în care m-am născut.
Pus în fața soțului meu englez, aflat în vizită la Inspectoratul Școlar județean din Târgoviște, în 2018, înainte de Conferința internațională Erasmus de la Cardiff, soț care i-a spus că speră că aceste programe lansate cu mine de la Cardiff, le-au fost de folos, inspectorul general de atunci (acum secretar de stat) i-a răspuns: ,,Da. Facem turism”. Chiar dacă am o experiență internațională în interpretariat și traducere în și din câteva limbi de peste treizeci de ani, mi-a venit teribil de greu să îl conving pe Paul, care mă susținuse 100% în această geneză a promovării educației din România, că eforturile noastre (el, director de comitete de Universități de Business și Inginerie, director executiv de fabrici de oțel internaționale, competitive, cotate la Bursa de valori, președintele Centrului de Inginerie pentru Țara Galilor și fost șef de comisii pentru scrierea programelor școlare) au avut rezultatele scontate. În toți acești ani, nu ne-am văzut niciodată la Cardiff cu ei, nu pentru că nu voiam să îi cunoaștem pe beneficiarii acestor facilități educaționale și monetare (doar eram la noi acasă!), ci pentru că în toți acești ani cei ,,in charge” au procedat ca și cei de odinioară. După expresia englezului: ,,They nipped it în the bud”. Mai bine să pretinzi că acei care au inițiat totul nu există… Dacă pretindem că nu există, atunci omorâm din fașă și ideea și intenția originală. Integritate? Zero.
Am auzit, de atunci, istorii similare, în care oameni capabili, verticali sunt izolați și neacreditați pentru reușitele lor. Experiențele lor mi-au adus aminte de vremea când predam spaniola adulților, pentru Primăria locală, aici, în Țara Galilor. Când un sistem birocratic condus de ,,faruri călăuzitoare” cu tendințe socialiste, care nu erau nici măcar implicate la propriu în sistemul educațional, scriau cursuri care apoi trebuiau corectate lingvistic de mine și nu ne plăteau pentru verificare și moderare… A trebuit să mă înfrunt singură (dar încurajată de soțul meu, care știa că o făceam mai mult pentru colegele mele, care aveau nevoie de bani mai mult decât mine, dar ,,aruncaseră prosopul în ring’’) cu acești paper pushers (impingători de hârtie) la câteva întâlniri profesionale la nivel înalt, purtând conversații care erau înregistrate, pentru ca, în sfârșit, să primesc o scrisoare care să confirme că eram plătiți pentru această moderare. Pentru ea îmi foloseam expertiza profesională, expertiză pe care mai marii nu o aveau. Toleranța nu este o scuză pentru renunțarea la standarde. Ignoranța nu este o binecuvântare.
Atenție! Când educația devine instrumentul politic al unui grup minoritar își pierde valoarea. Predarea va deveni incidentală, îngropată în hârțogărie și joburi date pe motiv de nepotism. Intervine favoritismul. Am văzut asta peste tot. Humanum est. Directorul Colegiului privat din Ronda, la care eram profesoară de engleză, dăduse jobul de profesor de chimie și alte materii unui tip care umbla cu soluțiile la probleme în buzunarul de la spatele pantalonilor, până când elevii i-au furat răspunsurile. Sounds familiar?
Căutarea mea era una identitară. După ani de zile, venise vremea să redevin eu, Iuliana, cea care a fost mereu îndrăgostită de țara ei, de tradiții, de istorie, de locuri, care voia să fixeze rădăcini noi în locul de baștină. Starea aceea de spirit, însă, nu o voi regăsi decât în momentele în care oamenii care sunt alături de mine gândesc ca mine și, împreună, putem visa la mai bine. Pârghiile au fost create. Liantul social este soluția crizei identitare. Educația nu se face prin reproducere, copy and paste. Ea este rodul inițiativei, al pasiunii și al determinării. Talentul trebuie cultivat, nu oprimat. Harul, munca, determinarea, perseverența trebuiesc premiate. Scurtătura (decepția, bifatul căsuțelor, după stilul ,,I scratch your back, you scratch mine’’) oferită de unii și aleasă de mulți poate duce undeva pe plan local, dar în lumea mare, reală (fără pile și nepotism) numai oamenii cu adevărat capabili sunt apreciați. Și nu mă refer numai la remunerare. Ca pedagogi, le datorăm studenților noștri, adevărul. Numai din auto-stimă și perseverență pornește motivația de a fi antreprenor, inovator, creativ.
Fericirea nu este iluzorie dacă voi continua să caut și să găsesc oameni buni și frumoși, ca unii dintre prietenii mei apropiați. Mulți dintre ei sunt foarte capabili. Mulți dintre ei au o poveste de spus și o fac, promovând valorile, tradițiile, obiceiurile, istoria neamului din care ne tragem. Cum frumos a scris Nicolae Labiș: ,,Trecând prin timp, îl însemnăm sub pas / Aşa îl reprimeşte universul. / Dar însuşi timpul, când prin el păşim, / Ne schimbă tainic inima şi mersul.”
Iuliana RICH, „târgovișteancă în suflet și în gând”, a fost elevă și profesoară de engleză la liceele „Ienăchiță Văcărescu” și „Constantin Carabella”, trăiește de mulți ani în Țara Galilor, de unde, ca profesoară, interpretă și traducătoare, a adus programele educaționale Erasmus cu Guvernul Velș, la Târgoviște…
Facebook
WhatsApp
TikTok
