Istoria demonstrează că a pune mai multe naționalități împreună, fără a respecta cultura și obiceiurile fiecăreia, conduce, de cele mai multe ori, la un fiasco.
O zi obișnuită în Cardiff… Aproape de centru și de Sophia Gardens se află o biserică de exterior anglican al cărei spațiu este închiriat de Biserica ortodoxă română pentru slujbele mai importante (mai ales cele de duminică). Enoriașii ei provin (majoritatea) dintr-o comunitate de peste Prut. Un fel de ,,bisericuțe într-o biserică’’, adică cei care se cunosc bine vorbesc între ei și nu sunt interesați nici măcar să îți răspundă la ,,Bună ziua’’. Cu toate acestea, dacă nu te duci în fiecare duminică, ești admonestat de către preot. Slujba ține aproape 4 ore. Preotul pomenește viii și morții de vreo 3 ori la rând, pentru că punctualitatea enoriașilor cam lasă de dorit. Nu se bate toaca. Nici clopotele nu-mi aduc aminte să le fi auzit. Poate sună la ocazii mai speciale.
Mai aproape de magazinele din centrul capitalei și de bancomate, se aude un acordeon și sunt articulate niște cuvinte românești. Îmi aduc aminte de un episod de pe vremea când fata noastră Kati își începuse al treilea an universitar în Montpellier. Aproape de stația tramvaielor cu design floral, semnat de Agata Ruiz de la Prada, nappies / pamperși zburau prin fața noastră nedumerită, purtate de vântul tipic de coastă mediteraneană, în vreme ce un concetățean încerca să prindă unul și să-l potrivească pe unul din cei șase copii de care era înconjurat, toți îmbrăcați sumar. În momentul în care m-am apropiat de mașina de bilete să plătesc, un alt concetățean (și mai întreprinzător decât primul), ne-a abordat în românește, cerându-ne bani. Mașina era cam ,,țâfnoasă’’ și nu primea decât anumite monede, iar eu încercam să potrivesc banii ca să plătesc.
,,Fir-ar a naibii de mașină!’’, am exclamat în românește, după ce vorbisem până atunci cu fata mea în engleză și, mai ales, în franceză. Nu pentru că fata noastră nu vorbește sau nu înțelege românește, ci dintr-o rațiune practică. Când amândoi copiii noștri erau elevi la colegiile din Ronda, le vorbeam în castellano. În Franța, tot pentru a grăbi procesul de integrare (pentru care vorbirea limbii locale este o condiție obligatorie), foloseam franceza.
Oare proximitatea episodului cu pamperși m-a făcut să gândesc în românește sau îmi amintisem de istoria cu grebla a fiului de boier care ,,se franțuzise’’ la Paris (și, călcând pe greblă, care îl lovise în față, se deșteptase și exclamase: ,,Fir-ai a naibii de greblă!‘’)? Instinctiv, adică…
Împreună cu notele de la examenele universitare din Marea Britanie, pentru a studia în Franța, studenților britanici li se ceruse să aibă certificatele de naștere traduse în franceză și ștampilate de un notar, ca și o apostilă de la Londra. Coordonatorul de studii universitare în Franța și Spania insistase că această apostilă era obligatorie, dar după ce majoritatea studenților plătiseră pentru această legalizare a documentelor, coordonatorul primise alte instrucțiuni: nu mai era nevoie să o facă. ,,Crezi că domnului care alerga după pamperși i s-a cerut apostila?‘’, m-a întrebat Kati. C’est la vie!
Revenind la cântatul la acordeon în Cardiff, nu numai o dată a trebui să intervin, ca interpret acreditat național, la Poliția din Cardiff Bay, unde fuseseră reținuți virtuoși ai acordeonului care își disputaseră ,,la cuțite’’ locul unde îi delectau pe trecători. ,,Este o afacere bănoasă’’, argumentau ei. ,,Facem și câte 200 £ cash pe zi!’.
De la sublim la banal nu este decât un pas. Deunăzi am ascultat-o pe Megan (fosta Markle, actuala Ducesă de Sussex, soția prințului Harry), plângându-se că familia regală este rasistă (dar nu Regina sau prințul Philip, a precizat ea). Unul/a dintre ei era curios/ oasă cum va arăta primul lor copil, Archie. Oprah (faimoasa businesswoman, talk show host, actriță, producătoare și filantropistă americană), vecină și prietenă la cataramă cu Ducesa, a coregrafiat excelent interviul, inclusiv curtea în care i-a filmat pe Ducii de Sussex, a ,,far cry’’ (foarte diferită) de curțile celor 4 mansion houses și moșiile pe care le au. Numai casa din Montecito, California, ne-a costat pe noi, plătitorii de taxe din Marea Britanie, 14,8 milioane. Se știe deja că următoarele emisiuni cu Netflix și Spotify le vor aduce Ducilor un venit de mai bine de 130 de milioane de $. Prințul Harry vrea suficienți bani pentru a-și ține familia. Mai modestă, Ducesa precizează în interviul cu Oprah că micuțul Archie voia o curte cu… pui.
O jurnalistă care scrie pentru ziarul ,,The Guardian’’, Marina Hyde, în articolul ,,Another royal fairytale turned grim’’(joc de cuvinte: un alt basm regal ca în poveștile fraților Grimm sau un alt basm regal care a sfârșit prin a fi sinistru), scrie că, deși respectă faptul că nu mulți rezistă ,,presiunii’’ cerințelor impuse de apartenența la Casa Regală, nu poate crede că Megan nu știa ,,în ce se bagă’’. Așa este când treci pragul ,,Instituției’’. Ironic este că americanii (și alții) iubesc criza în sine a abdicării. Le dă un motiv de bârfă, scrie ea. À propos de ,,„Instituție’’, Hyde o citează pe Evelyn Vaugh, care consemnase, cu ocazia crizei altei abdicări, în decembrie 1936, a regelui HM Edward al VIII lea, ,,Criza Simpson’’ (numită astfel după numele americancei divorțate care o cauzase): ,,…a încântat pe toată lumea. La Casa de bătrâni Maidie, toți pacienții s-au simțit, dintr-o dată, mai bine.‘’. Vaugh declara în stil Dickensian că: ,,Foarte rar un eveniment de acest gen a produs atâta încântare și atât de puțină durere în rândurile rezidenților’’.
Ca români, urmărim ultimele tendințe și toate inițiativele dragi sufletului nostru. Sunt extraordinare proiectele organizate de ,,La Blouse Roumaine’’ (numită astfel după pictura lui Henri Matisse din 1940), comunitatea românilor care, de câțiva ani, de la Londra, Washington, New York și din alte capitale, sărbătorește Ziua Iei pe 24 iunie și celebrează legătura de suflet a românilor de pretutindeni cu patrimoniul folcloric și etnografic național. Ce se întâmplă însă cu inițiativele locale? Unde sunt școlile populare de artă? Puținul patrimoniu care încă se mai produce sau se scoate din lada de zestre (ii, fote, marame, covoare țesute de mână, ștergare), unde este? Dacă există, ar fi frumos să îl vedem expus (nu numai pe 24 iunie) în centrele orașelor, nu vândut în afară la prețuri astronomice (pentru că românii din străinătate sau străinii au bani). Le admir pe doamnele de pe grupul nostru de Târgovișteni în suflet și în gând (și pe toți românii patrioți împătimiți), care își păstrează moștenirea de la bunica (lada de zestre), pentru a organiza mici muzee etnografice acasă sau în alte clădiri destinate acestui scop, deschise publicului.
În Spania predomină arta, arhitectura și ceramica arabă, pentru că între secolele al X-lea și al XIII-lea Córdoba era capitala întregii lumi arabe. Ronda, unde avem o casă de 19 ani, este pe jumătate maură. El Palacio de Mondragón (unde am studiat spaniola și apoi am devenit coordonator de studii universitare pentru Programa Internacional de Estudios de Español), este o mini Alhambra. Acele faimoase patios (grădini interioare sau îngrădite), cultul arabilor pentru apă (tocmai pentru că veneau dinspre deșert), obiectele de ceramică și faianța specifică Andalucíei (numită în arabă, Al Andaluz), produse în special în Coín și Alhaurin, sunt dovada perenității și a admirației spaniolilor pentru cultura arabă. „Câte bordeie, atâtea obiceie”… Cu toate acestea, legea spaniolă îi protejează pe cetățenii spanioli de arabii fără ,,bacșiș’’ și chiar unii latino-americani (rudele mai sărace din Uruguay, Paraguay, Peru, Ecuador), când vine vorba de prioritate la slujbe.
Ce înseamnă de fapt multiculturalismul? În Newport și mai ales în Cardiff, Țara Galilor, există școli în care procentul de elevi ,,new to English’’ depășește 80%. S-au creat organizații precum GEMS (Gwent Ethnic Minority Service) sau Black and Ethnic Minority Support, pentru a oferi suport acestor comunități. În școli s-au creat clase speciale, s-au angajat teaching assistants și profesori nativi din țările de proveniență ale copiilor, s-au oferit uniforme, rechizite, bani, tehnologie și chiar case celor din familii cu venit redus. S-au făcut și erori. După cum comenta un coleg de-al meu, profesor la clasele post-universitare, care locuia în zona respectivă, unor armeni li s-au oferit case lângă niște turci, creând adevărate conflicte etnice. Nu mai vorbesc de conflictele școlare dintre slovacii romi și romii din România. Nici de conflictul dintre georgienii sovietici și turci…
Multiculturalismul este, prin definiție, practica acordării unei atenții egale tuturor, indiferent de origine. Dacă nu te obosești măcar să citești despre acea cultură și să petreci timp cu nativii altor țări, cum o să poți să-i înțelegi și să-i apreciezi? Iar dacă ai făcut asta, ce garanție ai că vei fi de acord cu toate practicile lor (ca, de exemplu, just contestata practică a mariajului forțat sau a radioului dat la maxim și purtat pe străzi pe un umăr și lângă ureche, gen „Uite-mă lume și pe mine!’’)?
(Va urma)
IULIANA RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește de mulți ani departe de orașul ei, în care a fost profesoară de „Ienăchiță Văcărescu” și de „Carabella”…
Facebook
WhatsApp
TikTok
