Înainte de mi historia de amor con Andalucía, la o Școală rezidențială de spaniolă în Manchester, cunoscusem o comunitate de sefardies, urmașii evreilor care plecaseră forțat din Spania în perioada Reconquistei, vorbind spaniola din secolul al XV-lea. Evreilor li se dăduse oportunitatea să se convertească la catolicism, iar ei, desigur, refuzaseră. Le-am mulțumit profesorilor universitari, în majoritatea lor latino-americani, pentru că fuseseră exigenți. Învățasem mult de la ei. Le-am mulțumit pentru acest ,,alma’’- sufletul pe care l-au pus pentru ca noi să vorbim ca nativii.
Desigur, proba focului era în Spania. Ca atunci când vecina învățătoare, convertită în recepționistă la clinica de ginecologie privată a soțului (care lucra și la spitalul orașului) i-a declarat soțului meu (care nu e lingvist, ci om de afacere obișnuit să aibă interpret) că ,,te vi con esta mujer el otro dia’’. Adică îl ochise cu ,,femeia asta’’ (eu) deunăzi. El, deloc intimidat, i-a răspuns în engleză (iar eu i-am tradus în spaniolă, printre râsete), ,,Good job that you did not see me with the other one’’. În traducere: ,,Bine că nu m-ai văzut cu cealaltă!’’ Sau, când instalatorii se zgâiau la mine, la extranjera (adică, străina), cum traduceam diferite unelte și alte cuvinte tehnice în spaniolă, învățând că i se spune ,,llave inglesa’’, cheii pentru radiator.
Însă comunitatea te absoarbe pentru că – în timp – te identifici cu ei, nativii de bun simț, în anumite privințe, în principal legate de artă, biserici, limbi străine, cultură, istorie, educație și te duci pentru prima dată să vezi procesiunile de Semana Santa. Mariloli e ,,ace’’ la descrierea semnificației lor și a tot ce este religios. M-a convertit de la început. Pentru că acolo, pe străduțele pietruite, spălate cu detergent dimineața, înainte de vipie și vizitele sutelor și miilor de turiști care vizitează Ronda, mai ales între martie și octombrie, se află inima, sufletul Rondei cu tradițiile și spectacolele artistice care se organizează în fiecare an. Printre ele, Gala Folklorica Internacional aduce interpreți vocali și instrumentali și dansatori profesioniști din toată lumea. Îmbrăcate în rochii albe cu broderii ca penele păunilor și coadă lungă (de pavo real), cele mai bune dansatoare de flamenco se urcă pe scena Auditoriului Blas Infante, chiar deasupra defileului de 98 de m, și uimesc audiența. Rocío Vazquez, prietena mea de ani de zile, profesorii de flamenco ai lui Kati și fetele prietenilor noștri, acum doctorițe, farmaciste, profesoare… inima Rondei. Aici au dansat, de jumătate de secol, ansambluri folclorice din toată lumea. Rusoaice care se rotesc precum păpușile titirez, mexicani cu muzica tipică de Mariachi, tătari dansând pe ritmuri frenetice de vânătoare, ca și ansamblurile folclorice din Zalău, Columna, și cel al maestrului Dumitru Fărcaș, ansambluri invitate de mine, la cererea prietenilor organizatori…
Spunea Paul că ,,every day is a holiday’’ – adică „toată viața este o vacanță’’. ,,Dacă nu, schimbă ceea ce faci…’’, adăuga el. Spania trăiește o sărbătoare în fiecare zi, culminând cu un Concurs național de cântecele flamenco, tot în Ronda, Zi de paella (Jamie Oliver gătește în Ronda și apoi îi face reclamă pe Channel 4), mini concursuri de pageant (frumusețe) , după zilele de coridă în Ronda, când 12 frumuseți (alese dintre fetele oamenilor politici de vază și cu pile) de fete se îmbracă în costume ca pe vremea lui Goya (care îl creionase pe toreadorul Pedro Romero, care – legendar – înfruntase 1.000 de toros și care are o expoziție permanentă în Casa de Juan Bosco) și părinții lor cheltuiesc de la 2.000 de euro în sus pentru un singur asemenea costum de secol al XIX- lea… Las damas goyescas sunt super fotografiate la evenimente și fac reclamă Rondei și părinților lor. O mână spală pe alta. You scratch my back- I scratch yours.
Am plecat de la peluza pe care Kati trebuia să o ude seara târziu, ca să nu se aleagă praful de ea. Lângă acea peluză se aflau câțiva smochini, dar și migdalii noștri, pe care celălalt vecin pe lateral (care nu locuia în Ronda, ci într-un alt pueblo blanco, Jimena del Libar) – acela care îmi arătase cartea de vizită de arhitect – voia să ni-i taie, acum că ,,se făcuse om’’ cu bani de la Uniunea Europeană. Scosese măslinii de zeci de ani și plantase fistic, care se vindea bine. Semn al parvenirii, acest vecin (cu care am vorbit odată în 20 de ani) șofa un Jaguar de 4×4 alb, cu volanul pe stânga, ca să verifice tulpinile de fistic, care abia peste multă vreme aveau să dea rod. Între timp, el era preocupat că poate ramurile migdalilor mei vor face umbră banilor de la UE.
Există o limitare a omului căruia i se pare că nu ești suficient de umil, că nu te scuzi suficient că ai realizat ce ai realizat și, de fapt, ai ceea ce ai pentru că ai muncit și muncești. Și-atunci invidia aceasta se transformă în comentarii răutăcioase sau bețe în roate. Cum ei nu sunt în stare, nici tu nu ai dreptul. De ce să faci omului un bine, când poți să îi faci un rău și să vezi ce iese de aici? Și-apoi, chiar dacă locuiești acolo și faci intercambios cu copiii lor care îți sunt elevi și îi plimbi la Hong Kong sau îi faci coresponsales / penfriends cu alți copii străini de la colegii top din Marea Britanie, concluzia unor rondeni este că erau mai bine lăsați așa, fără ferestre deschise oportunităților. Ce nu știi, nu te stresează. Merge și așa. Rezultatele educației se concretizează însă în timp. Ani mai târziu, unii dintre acei copii au obținut job-uri și certificate Oxford tocmai pentru că puteau vorbi engleza, iar prietenii noștri, proprietari de hoteluri și restaurante, i-au trimis luni sau chiar câțiva ani în Marea Britanie, pentru a aprofunda limba învățată.
Niciun om nu e o insulă. Există o interdependență. Pe aceeași peluză, când ramurile părului se rupeau sub greutatea fructelor dulci, coapte, venea băiatul agentului de asigurări, ca să le bată cu un băț și să le culeagă. Iar semințele pinilor erau zdrobite cu o piatră și miezul, mâncat de prietenii copiilor mei. Dar din dar se face rai.
De mică am urât risipa. Dacă ai mai mult de cât ai nevoie, dai și la alții. Așa că duceam pere și alte fructe chiar și pe Costa del Sol, prietenilor noștri de la Marriott Playa Andaluza. Și tot așa, Sra. Lucia, mătușa lui Mariloli (vecina mea de bloc) îmi făcea ,,brazo de gitana’’, similar salatei de boeuf, dar cu ton. Pentru că voia să îmi dea și dânsa ceva. Însă darul cel mai de preț al dânsei a fost că m-a încurajat lingvistic și emoțional până când, fragilă și suferind cu inima, a dispărut cu același bun simț care o caracterizase. În acei ani mi-a fost ca o bunică, iar Mariloli, nepoata ei, ca o soră mai mare. Cu o filosofie de viață care transcende culturi și limbi, pur common sense…
Câți muffins am făcut ca să duc, ca profesoară, elevilor și profesorilor de la colegiul unde am predat! ,,Sufletul e mare”, spunea mama. Semn că, atâta vreme cât avem suflet în noi, putem fi mai buni, mai generoși. Barierele problematice nu sunt cele lingvistice, ci acelea de atitudine. Ca atunci când un director sau funcționar de bancă Unicasa parchează în mijlocul străzii și al traficului, pentru a se duce să își ia copilul de la școală sau când băiețelul nostru a venit fără baterii la adidașii cu Action Man, pentru a aparține, pentru a-și face prieteni la 4 ani. Un copil i le ceruse. S-a ,,răzbunat” învățând să vorbească castellano con acento andalu (ca în Ronda) și a petrecut multe veri în colonias, tabere de vară, chiar și după ce nu mai mergea la școli spaniole. Acolo făcea sport și continua să vorbească limba locului. Sufletului îi ia loc practicalitatea. Limba locului devine limba de supraviețuire. Directorul de la colegiul semi-privat la care predam, profesor, jurnalist și istoric, comentase în cancelarie despre Paul, hijo (fiul): ,,Etso hablah como jo’’ . Un comentariu de la un andaluz tipic: ,,Ăsta vorbește ca mine!’’
Am uneori sentimentul că am trăit mai multe vieți pentru că – spune spaniolul – cel care vorbește mai multe limbi, are mai multe suflete. Cu fiecare suflet am făcut tot posibilul să aparțin comunității, în cel mai bun sens al cuvântului. Directorul de la Universitatea din Ronda, Joaquin, îmi spunea hija predilecta de Ronda pentru că (după ce îi testam lingvistic) le adusesem mulți studenți din Marea Britanie și mă implicasem în programe bilingve care presupuseseră vizite, work experience și home stay (organizate cu colegiile locale), cu studenții din Hong Kong și Marea Britanie. Sufletul m-a ajutat să fac pași pe care nu îi visasem sau nu avusesem poate curajul să îi fac altfel și să mă adaptez la locuri noi și oameni noi.
Nicolae Steinhardt scria în ,,Jurnalul fericirii”: „Chemarea e mereu anterioară — oricât de adânc, de subtil, de iscusit ar fi tăinuită. Cauți ceea ce ai găsit, găseşti ceea ce ţi s-a pregătit.” Apoi descoperi că ți s-a dat. O viață plină de căutări, provocări, învățăminte, dar și de satisfacții.
P.S. Pe Laras (familia lui Manolo) nu i-am iertat însă. Tot părintele Steinhardt ne învață că Dumnezeu ne-a spus să fim generoși, dar nu proști.
Iuliana RICH e „târgovișteancă în suflet și în gând”, chiar dacă trăiește, de mulți ani, departe de orașul ei…
Facebook
WhatsApp
TikTok
